Convorbire cu Prof. dr. Doina Ruxandra Dimulescu, director adjunct de cercetare la Spitalul Universitar de Urgenţă „Elias“
- Pentru Bucureşti, Spitalul „Elias“ este un reper, însă prea puţini ştiu că Menahem Elias
este numele donatorului datorită căruia s-a construit, prin anii 30-40 ai secolului trecut, această importantă instituţie. - Construcţia spitalului a fost iniţiată datorită unei generoase donaţii pe care Menahem Elias a făcut-o Academiei Române pentru înfiinţarea unei Fundaţii care să-i poarte numele. Într-un ziar al vremii se scria: „A văzut în Academia Română instituţia supremă a culturii în care încrederea lui a fost deplină; a văzut în cetăţeanul român, indiferent de rit, o fiinţă ce trebuie ajutată cu inimă caldă şi a dat în modul acesta cel mai frumos exemplu de obiectivitate şi de filantropie înţeleaptă“. În testament se preciza ca donaţia să fie folosită în principal pentru a construi şi întreţine un spital de elită, „Spitalul fondat de familia Menahem H. Elias“, în care „se vor primi bolnavi de ambele sexe, izraeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite“. - Să spunem că primul director a fost D. Danielopolu, membru al Academiei Române. - Şi care şi-a lăsat amprenta geniului său ştiinţific. După război, Spitalul a fost completat cu alte construcţii, însă, trebuie să spunem, că nu aveau acces decât persoane din conducerea societăţii comuniste. După 1990, Spitalul a trecut în administrarea Ministerului Apărării Naţionale. Schimbarea majoră a fost în anii 2001-2002, când Spitalul a trecut din nou în administrarea Academiei Române şi a devenit Spital Universitar de Urgenţă. - Care este organizarea actuală a Spitalului? - În anii 2002-2003, când majoritatea dintre noi ne-am transferat de la Spitalul Municipal, am găsit un spital cu numai cinci-şase specializări. În prezent, sunt 19 secţii şi clinici şi putem spune că Spitalul „Elias“ este unul foarte modern, că acoperă majoritatea specialităţilor medicale, că există un excelent nivel de competenţă care a urcat mult în preferinţele pacienţilor. - Ce pacienţi au acces acum la acest Spital? - Sunt pacienţi veniţi din toată ţara, mulţi dintre ei din mediul rural, majoritatea urgenţelor aduse din zona de nord a Bucureştiului. În momentul de faţă, datorită unor eforturi de înzestrare tehnologică, avem o serie de capabilităţi imagistice, un laborator de angiografie şi cateterism care va fi dat în folosinţă curând. Mai există o secţie de terapie intensivă înzestrată la cel mai înalt nivel şi o secţie de primire urgenţă dotată cu tot ce e necesar pentru a putea primi un număr relativ mare de urgenţe. - Dumneavoastră sunteţi profesor universitar, specializat în medicină internă şi cardiologie, domeniu aflat în topul cercetărilor ştiinţifice, dar şi al interesului oricărui om. - Din nefericire, acest interes este generat de o realitate dramatică - anume faptul că bolile cardio-vasculare reprezintă o cauză majoră de mortalitate şi de o speranţă de viaţă care este cu mult mai redusă în ţara noastră faţă de ţările din vestul Europei. - Se ştie foarte puţin şi despre faptul că în Spital se face şi cercetare ştiinţifică serioasă. Cum a început? - A fost o modalitate prin care am putut construi colectivele de medici ale noilor clinici, angajând prin concurs tineri medici cercetători alături de cadre didactice, ce constituie marea majoritate a acestor clinici. În mare parte, cercetarea se concretizează în lucrări ştiinţifice care au fost comunicate la congrese naţionale şi internaţionale şi publicate în reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare, în tratate şi monografii de specialitate. Există un departament de cercetare care a primit atestare de cercetare la evaluarea naţională din anul 2008, cu posibilitatea de a putea contracta granturi. Sperăm că ne vom putea continua activitatea de cercetare chiar şi în condiţii de criză şi de reducere a fondurilor. - Ce calităţi definesc un specialist din cercetarea clinică faţă de medicul practician? - Cercetătorul trebuie să posede viziune ştiinţifică, inteligenţă analitică, dar şi capacitate de sinteză, o mare putere de concentrare, de perseverare şi chiar de sacrificiu, dacă vreţi, pentru că nu totdeauna o cercetare produce descoperiri importante. Un bun clinician trebuie să stăpânească posibilităţi de comunicare pentru a putea să câştige încrederea pacientului; gândirea lui trebuie să fie una probabilistică pentru că în medicină operăm cu legi statistice; are nevoie de cunoştinţe precise cu care să poată face un raţionament diagnostic integrator, să ia o decizie terapeutică rapidă, de care depinde deseori viaţa pacientului aflat în suferinţă. Cercetarea clinică îmbină aceste calităţi, dar este evident că unii au mai mult talent pentru clinică, iar alţii pentru cercetare. -Şi ale profesorului? - Un pedagog, se ştie, trebuie să aibă o mare putere de captivare a interesului, de exprimare a esenţei, de lămurire. Astăzi mai cu seamă, problema profesorului nu este doar a transmite informaţii, ci de a forma un mod de gândire, de a educa raţionamentul ştiinţific şi medical. Evident, unii sunt aplecaţi mai mult spre cercetare, după cum sunt alţii care au mai mult talent didactic. Ca profesori, trebuie să formăm tânărul cu perspectiva dezvoltării explozive a informaţiilor şi să-l pregătim mental în ideea că aceste informaţii se pot perima şi va fi necesar să fie reînnoite în timp. Aceasta presupune o disponibilitate intelectuală aparte şi multă perseverenţă pentru că trebuie să facem acest lucru atâta timp cât durează cariera noastră de medici şi profesori. Apoi, entuziasmul de a aplica lucruri noi trebuie dublat de prudenţa în a gândi că acestea pot să nu fie confirmate în cercetări ulterioare. - Pentru Dvs. acesta este un mod de a fi, care, din păcate, se uită şi prea adesea este promovată doar imaginea unor medici sau profesori care abdică de la statutul ştiinţific şi deontologic. - Acesta este un motiv de amărăciune pentru mulţi dintre noi şi poate fi unul din motivele pentru care mulţi medici tineri şi valoroşi pleacă din ţară. Din nefericire, există uneori şi motive, dar nu trebuie incriminată fără deosebire toată breasla. Nu trebuie uitat, că şi înainte, şi după 1990, medicii au încercat, măcar la nivelul de vârf, să practice medicina la standarde internaţionale. - Care este cea mai mare satisfacţie a Dvs. în calitate de director adjunct de cercetare? - Anul trecut, când activitatea de cercetare a spitalului „Elias“ a fost evaluată de Academia Română am avut bucuria de a ne fi onorat condiţia de cercetător cu un punctaj foarte bun. - Ce vă doriţi? - Îmi doresc ca tinerii medici cercetători să aibă un statut clar în spitale, să poată face cercetare la un nivel care să le permită recunoaşterea în publicaţii de prestigiu, internaţionale, care în domeniile medicale de vârf nu sunt uşor de accesat.
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
