Convorbire cu acad. Răzvan Theodorescu
- Cum azi este ziua Dvs. aniversară, începem cu urarea cuvenită de „La mulţi ani“ cu sănătate şi bogat roditori în tot ceea ce faceţi. Sunteţi născut în aceeaşi
zi cu Wagner. Cum vi se pare această coincidenţă?
- Sigur, sunt multe lucruri care ţin de miracol în viaţa unui om. Faptul că Wagner era născut în 22 mai m-a emoţionat întotdeauna. Pentru mine muzica înseamnă Wagner şi Mozart.
- Mai sunt în viaţa Dvs. asemenea coincidenţe?
- Da, de ordin onomastic. Toată lumea mă ştie de Răzvan Theodorescu, însă eu sunt Răzvan Emil, după numele naşului meu, un celebru avocat bucureştean. S-a făcut ca, în timp, cei doi oameni care m-au influenţat în meserie să fie magistrul meu, acad. Emil Condurachi, şi Emil Lăzărescu, fost elev al lui Iorga.
- Cu gândul la activitatea Dvs., cred că cercetarea, îngemănând istoria cu arta, poate face un om fericit. Aşa este?
- Pentru faptul că am putut să fac exact ceea ce am vrut în viaţă, sunt un om fericit. M-am decis să fac istoria când eram în clasa IV-a primară. Părinţii mei erau disperaţi, pentru că, prin anii ‘50, era nevoie de un „dosar“, pe care nu-l aveam. Începusem chiar să mă pregătesc pentru medicină, ca să fac plăcere mamei mele, dar, în cele din urmă, am primit dreptul să fac istoria. Când, în anul IV, am fost dat afară din facultate, mama mi-a reproşat că am mers la o facultate cu profil ideologic şi atunci am făcut o listă a celor exmatriculaţi de la medicină...
- Şi preocupările pentru artă?
-Făceam arheologie şi istorie veche ca să învăţ latineşte şi greceşte, dar mă preocupa evul mediu şi mergeam la seminarul profesorului Mihai Berza, cu care mi-am dat doctoratul, care a urmat licenţei pe care am dat-o cu Ion Nestor. M-am hotărât foarte timpuriu să scriu istoria artei din secolele X-XIV, care nu fusese scrisă. După unele ezitări de la început, acad. Oprescu a spus: „să lăsăm pe băiatul ăsta să facă ce ştie el“. Am dat doctoratul cu „Civilizaţia română în secolele X-XIV“ şi am publicat prima carte. Mi-am propus să scriu istoria sfârşitului civilizaţiei medievale, dar am reuşit să public cartea abia în 1987, în condiţii foarte grele. Am fost scos din învăţământ din cauza scrisorilor pe care le-am scris împreună cu alţi colegi împotriva demolărilor. Privind înapoi, cred că tot ce mi s-a întâmplat rău a fost spre bine. Darea afară din facultate m-a maturizat şi faptul că, la 20 de ani, am fost muncitor mi-a arătat multe lucruri ale vieţii. Voiam să fac învăţământ pentru că se pare că am acest dar, cum nu s-a putut, am intrat la Institutul de istorie a artei al Academiei Române, de care mi-am legat numele, şi timp de 25 de ani am făcut cercetare. Când, după revoluţie, am devenit profesor, pot spune că aproape eram capabil să fac cursurile numai pe baza cercetărilor mele. Adică, toate s-au rânduit cum trebuiau. Şi intrarea mea în viaţa politică a fost când a trebuit, nu mi-am trădat idealurile şi mă bucur că, dacă mi se recunoaşte ceva, este rectitudinea. Am făcut ce mi-a plăcut şi pentru aceasta sunt, într-adevăr, fericit.
- V-ar fi plăcut să fi trăit în epoca veche şi de ce?
- Da. Şi am să vă spun, cum am şi scris într-o carte, că Brâncoveanu este omul deplin al civilizaţiei româneşti. Aş fi vrut să trăiesc în epoca brâncovenească. De ce? Pentru că este un timp care ne reprezintă. După ce, în discursul de recepţie de la Academie, am lansat ideea tranzacţionismului românesc se spune că sunt părintele tranzacţionismului românesc. Este o perioadă a marii inteligenţe, a negocierii, a oprimării, a aşteptării, a zăbavei, chiar şi a trădării, dar e o epocă de mare înflorire culturală. Au fost nişte minţi superbe, iar Brâncoveanu a fost un martir creştin, dar a fost şi un personaj care nu avea scrupule când trebuia să adune bani. A fost, în acelaşi timp, un om care a ştiut mereu să aleagă între turci, austrieci şi ruşi, lăsându-i la un moment dat de izbelişte pe toţi, dar a făcut-o pentru salvarea ţării sale. E un personaj absolut fabulos şi când mă duc la Hurezi mă simt ca un om al epocii.
- Consideraţi că Brâncoveanu este reprezentativ pentru istoria noastră?
- Cel mai reprezentativ. El şi contemporanul său pe care l-a detestat, Dimitrie Cantemir. Noi ne împăunăm şi spunem că a fost membru al Academiei din Berlin, dar a fost numai şi numai pentru că era prinţ rus. De curând, vorbind despre mentalul public românesc, spuneam că, la fiecare ocupaţie, a austriecilor, a ruşilor, a turcilor, ştiam să-i flatăm cu asupra de măsură şi aşa am trecut prin istorie. Noi suntem latinii Orientului, această latinitate orientală este cuceritoare şi trebuie studiată cu umbrele şi cu luminile ei şi asta am făcut toată viaţa.
- E o concepţie diferită de a multor istorici.
- În istoriografia noastră şi în cea a culturii avem nişte puncte fixe, nişte erori pe care m-am străduit să le combat tot timpul. Auzim frecvent, de pildă, că „noi, românii, am apărat creştinătatea“, dar au apărat-o şi ungurii şi polonezii. Ceea ce caracterizează spiritul românesc este monumentalitatea interioară, „interioritatea“, mai bine spus lăuntricitatea. Nu-mi place nici adamismul, nici acea viziune ombilicală de felul: „noi suntem buricul lumii“. Nu, nu suntem.
- Care sunt caracteristicile spiritualităţii noastre?
- Avem două trăsături, cum am scris în capitolul din „Tratatul de Istorie a Românilor“ - latinitatea, care este o afinitate a spiritului, nu numai a limbii, şi statalitatea, pe care ne-am păstrat-o graţie inteligenţei negocierii şi a tranzacţiei. Am lăsat de la noi adesea, ne-am umilit de nu ştiu câte ori, dar ne-am salvat statul ceea ce n-au făcut-o nici bulgarii, nici sârbii, nici albanezii, nici ungurii, nici grecii. Noi ne-am salvat-o printr-o permanentă negociere, care a început, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Neculce, imediat după domnia lui Ştefan cel Mare şi nu s-a terminat nici azi. Îmi amintesc că Guvernul din care am făcut parte era unicul care putea să tranzacţioneze între Europa şi SUA, în cazul faimosului Tribunal Penal Internaţional. La fel şi înainte, Ceauşescu, acest ţăran fără cultură, avea o tradiţie şi, dacă citim memoriile lui Kissinger, ne dăm seama de rolul pe care l-a avut în Orientul Apropiat. Tranzacţia şi aşteptarea l-au caracterizat şi pe Ionel Brătianu, cel mai mare politician din toate timpurile.
- Avantajează sau dezavantajează acest mod de a fi?
- Nici nu avantajează şi nici nu dezavantajează. Moralmente, nu suntem nişte campioni ai lumii, comparaţi cu alţii, însă ne-am menţinut statul, „suntem“ şi trebuie să scriem istoria acestui „suntem“. Eu am urmărit-o pe plan cultural, pe plan spiritual.
- În actualul context, cultura, în sensul cel mai cuprinzător, ne poate salva?
- Cultura ne poate salva pe noi pentru că altceva nu ne poate salva. Avem o cultură foarte europeană - de la Nicolaus Olahus, făcând un salt peste timp, la evreii avangardei - de la Tristan Tzara până la B. Fundoianu, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, până la Marcel Iancu - sau Eugen Ionescu şi E. Cioran. Şi exemplele ar mai putea fi înmulţite.
- Ce am avea noi de spus istoriei umanităţii?
- Am avea de spus că suntem singurul popor care ştie să unească valorile Occidentului, pragmatismul, cu valorile Orientului, contemplaţia. Eu am scris ceva despre cele două Europe - aceea pragmatică, realistă, a lui Aristotel şi Europa lui Platon, contemplativă - care numai în România se întâlnesc, deopotrivă cu umbre şi lumini. Trebuie să înţelegem că suntem un popor plin de păcate şi plin de virtuţi.
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 977
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
