Astăzi, creştinii ortodocşi se salută cu „Hristos s-a înălţat!“ şi, întărind mărturisirea, răspundem: „Adevărat s-a înălţat!“. Învierea este o taină, urmată, de-a lungul celor 40 de zile, de momentele când Hristos
s-a arătat femeilor mironosiţe, ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate şi dăruindu-le pacea Sa, întărindu-l în credinţă pe Toma, sau ucenicilor Luca şi Cleopa, încredinţându-i pe toţi de realitatea învierii Sale. A mai fost şi acea pescuire minunată la Marea Tiberiadei, când l-a iertat pe Petru şi a schimbat întreita Sa lepădare cu întreitul legământ al iubirii şi cu acel „Paşte oile Mele“. Înălţarea Domnului, perpetuând taina „Luminii din Lumină“, s-a petrecut de faţă cu apostolii şi, cum scrie Evanghelistul Luca, după ce i-a trimis „să propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim“, le-a spus să rămână în cetate „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus“. Au mers cu toţii împreună cu Maica Domnului spre Betania, la Muntele Măslinilor, şi acolo, „ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer“. S-a înălţat în slava din care a coborât şi s-a dus de-a dreapta Tatălui Ceresc, în cântările îngerilor, heruvimilor şi serafimilor, ducând chipul nostru curăţat prin jertfa Sa şi, ca Împărat şi Domn, ţine în mână sceptrul puterii, cum a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ“. Din „Faptele Apostolilor“ mai aflăm că, pe când se ridica la cer, doi îngeri le-au spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer“. Cuprinşi de mare bucurie, ucenicii s-au întors în Ierusalim, au înălţat cântări şi rugăciuni binecuvântând pe Domnul, pregătindu-se de pentru promisa pogorâre a Sf. Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului.
Înălţarea Domnului este una dintre cele mai vechi sărbători creştine despre care, pe la începutul sec. IV, scria Eusebiu de Cezareea, considerată de origine apostolică şi cinstită odată cu Rusaliile. Pe la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V, sărbătoarea Înălţării a fost despărţită de Coborârea Sf. Duh şi înscrisă în calendarul creştin în a 40-a zi după Înviere, cum s-a şi generalizat în întreaga lume creştină împreună cu toate sărbătorile pascale. I-au fost dedicate predici de Sfinţi Părinţi ca Sf. Ioan Gură de Aur, de Sfinţii Grigorie de Nissa, Athanasie al Alexandriei, Grigore Palama. Scria Părintele Stăniloae că „Înălţarea lui Hristos... înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred... e înălţarea noastră însăşi, înălţarea din patimile noastre, în unitate cu El, înălţarea începută pentru noi prin înălţarea Domnului, dar având să continue până la desăvârşirea ei“. O desăvârşire spre care aspiră fiecare creştin, urmându-i într-un deplin exerciţiu al libertăţii şi, cum chipul lui Hristos e în fiecare, această libertate înseamnă şi comuniune în iubirea nehotărnicită a lui Dumnezeu, Care prin Hristos ne-a dat „cuvintele vieţii celei veşnice“. Iar dacă, nu odată, ne poticnim în răutatea zilelor, să ne amintim neabătut cuvintele Sale: „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ şi, mai presus de toate, „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“. La acestea să ne gândim azi, când ne salutăm cu „Hristos s-a înălţat!“, rugându-ne: „Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat de la noi la cer, nu ne lăsa pe noi singuri“.
În popor, această sărbătoare se mai numeşte şi Ispas, personaj mitic despre care se povesteşte că a fost de faţă la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor. Mai e numită şi Paştele cailor, pentru că, spune tradiţia, blestemaţi de Maica Domnului, caii se satură doar în această zi şi doar o oră. Dintre numeroasele datini ce înso-ţesc praznicul înălţării, amintim că se pregătesc cozonac şi ouă roşii care, după Sfânta Liturghie, se împart, într-o împreună prăznuire a acestei „cinstite şi mari sărbători“, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur.
Pentru noi, românii, Ziua Înălţării este şi Ziua Eroilor, începând cu 24 august 1924, când regele Ferdinand I a dat legea care instituia sărbătorirea anuală a celor care, de-a lungul anilor, şi-au dat viaţa pentru patrie. Să nu-i uităm, şi înclinându-ne capetele să ne înălţăm inima cåntând: „Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale recunoştinţei flori/ Spre a fi mai dulce somnul/ Glorioşilor eroi“. Pentru ei, pentru noi şi cei ce vor urma: „Hristos s-a înălţat!
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 1114
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
