În chip semnificativ, la cumpăna anului cinstim pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care şi-au aflat sfârşitul martiric pe vremea împăratului Nero, primul prin crucificare cu capul în jos, al doilea prin tăierea capului. Sf. Petru, adică „Piatra“,
adevărul cel tare al credinţei pe care s-a zidit Biserica lui Hristos. Îl întâlnim în unele icoane înfăţişat cu cheile împărăţiei cerurilor, după cuvintele lui Hristos: „orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri“. Sf. Petru era iudeu, pescar, frate cu Sf. Andrei, de fel din Betsaida, împreună ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei. E important să reţinem această ucenicie mai ales pentru că astăzi cuvântul pocăinţă a suferit o entropie semantică îngrijorătoare pentru înţelegerea omului contemporan. Pentru a-i sublinia plinătatea înţelesului, vom aminti doar că Hristos însuşi îşi începe propovăduirea cu cuvintele Sf. Ioan: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“.
Exerciţiul sever al pocăinţei, o permanentă şi înfiorată raportare exigentă a sinelui nu la lume ci la Dumnezeu, i-a pregătit pe Petru, Andrei, pe Ioan şi Iacob să părăsească toate ale lumii acesteia şi să-I urmeze necondiţionat Fiului lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce cu sine ascultarea, şi să ne amintim de prima pescuire minunată, când, deşi toată noaptea nu prinsese nimic, Petru, ascultându-L pe Iisus, a aruncat mrejele care s-au umplut de peşte. Înspăimântat, Petru zice: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt păcătos“. Într-un anume fel, de la Sf. Petru putem deprinde urcuşul duhovnicesc de la pocăinţă şi credinţă la iubire, trecând prin clipele mai multor încercări, depăşite prin iubirea lui Dumnezeu. Între ele, să ne amintim că atunci când Hristos a potolit furtuna, Sf. Petru, la chemarea Sa, a mers pe apă, dar simţind cum se afundă, înspăimântat a strigat: „Doamne, scapă-mă“. Iisus, întinzându-i mâna, l-a dojenit blând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“, arătându-i lui şi nouă care pot fi consecinţele devastatoare ale îndoielii din care putem ieşi numai întorcându-ne la Dumnezeu. În noaptea Răstignirii însă, teama l-a depăşit şi de trei ori s-a lepădat de Iisus, dar a urmat plânsul amar al pocăinţei. După înviere, la o altă pescuire minunată, a fost reprimit în ceata Apostolilor prin întreitul legământ al iubirii faţă de Hristos, care îi şi spune: „Paşte oile Mele“. Pescarul, cel care cu îndelungă răbdare atrage voinţa semenilor spre credinţa în adevăratul Dumnezeu, se face păstor, plin de grijă iubitoare faţă de cei porniţi a-L urma şi mărturisi pe Hristos. Şi-a împlinit misiunea prin fapte întru credinţă, iubire şi sârguinţă izbutind să arate, prin cuvântul şi fapta sa, trecerea de la Vechiul Testament la creştinism. A înfiinţat comunitatea de la Roma, Sf. Marcu şi-a scris Evanghelia după relatarea sa, iar în Faptele Apostolilor sunt opt dintre cuvântările sale după înviere. Îi mai datorăm două epistole, toate împreună conturând un pilduitor model de viaţă întru Hristos: „Ca fii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor de odinioară, din vremea neştiinţei voastre; ci aşa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiţi şi voi sfinţi în întreaga voastră purtare. Căci scris este: Voi veţi fi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“.
Sf. Ap. Pavel, ca tip de personalitate, este cumva opusul lui Petru şi nici nu a fost de la început printre cei 12 Apostoli. Pe numele său iniţial Saul (furtună), Sf. Pavel (linişte) s-a născut într-o familie de vază din Tars şi a urmat şcoala la vestitul Gamaliel, devenind un zelos apărător al Legii celei vechi şi un aprig prigonitor al creştinilor, martor la uciderea cu pietre a Sf. Ştefan. În drumul spre Damasc i se arată însă Hristos şi-l întreabă: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?“ La întrebarea „Cine eşti Tu, Doamne?, răspunsul a fost deplin lămuritor: „Eu sunt Iisus, pe care îl prigoneşti...“ A orbit pe dată, o orbire care era semnul conştientizării întunericului în care a trăit până atunci şi în care credea sincer şi îl numea lumină. Se vindecă de întuneric odată cu botezul dat de Anania, Episcopul Damascului, prin anii 34-35. Între anii 47/48-57 a efectuat o serie de călătorii misionare, cea mai importantă acţiune a creştinismului după Înălţarea lui Hristos. Călătoreşte în Cipru şi în Asia Mică, unde întemeiază biserici, la Silas, în Macedonia, Corint, Efes; se reîntoarce în Ierusalim şi pleacă împreună cu Timotei. Cel ce odinioară prigonea pe cei care urmau lui Hristos, îl propovăduieşte cu acelaşi zel fiind închis de trei ori. În cele din urmă este prins şi, fiind cetăţean roman, condamnat la moarte prin decapitare. A scris 14 epistole, în care se dovedeşte un neîntrecut hermeneut, iar şi ultima (66) este considerată testamentul său spiritual... El, prigonitorul de odinioară, „s-a făcut tuturor, toate“, a reuşit să afle cuvintele cele mai potrivite pentru a aduce la dreapta credinţă fiecare neam, cu specificitatea sa culturală şi spirituală. Totul, pentru a-şi împlini misiunea pe care şi-a asumat-o, concentrată pe marile cetăţi ale lumii greco-romane şi în centrul căreia este Ierusalimul, simbolul unităţii creştine. În multe icoane este înfăţişat cu o sabie, a cuvântului înaripat de Adevărul credinţei în Dumnezeu - Iubire. Sf. Ioan Gură de Aur i-a dedicat mai multe predici din care vedem cum, înconjurat de lucruri potrivnice, din exteriorul ca şi din interiorul său, a izbutit să-L propovăduiască pe Hristos cu inimă smerită şi cu o neimaginat de mare bogăţie sufletească pe care a chivernisit-o cu o înţelepciune de neegalat.
În alte icoane îi vedem pe cei doi Apostoli într-o îmbrăţişare creştină frăţească sau susţinând Biserica lui Hristos pentru de-a pururi: ca firi umane, au fost cumva opuse (au fost şi ceva neînţelegeri între ei), însă unite în râvna pentru Hristos, pe care Petru l-a urmat de îndată, iar Pavel şi-a convertit prigoana în mărturisire prin gând, cuvânt şi faptă de a putut spune „trăiesc, dar nu eu trăiesc în mine...“ A fost răpit de îngeri în cer, unde a văzut lucruri de o frumuseţe negrăită pe care le-a expus într-o Evanghelie Apocrifă ce l-a inspirat pe Dante în „Divina comedie“. Între credinţă spre iubire, una pe cealaltă îmbogăţindu-se întru speranţă, este libertatea darul cel mai de nobil al lui Dumnezeu, care nu ne vrea robi, ci fii, cum mărturisim în „Tatăl nostru“. Cumpănind între cele toate date omului, Sf. Pavel ne învaţă că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate folosesc“. Şi cum am putea şti acestea o aflăm de la Sf. Petru: „Să nu folosiţi libertatea ca să acoperiţi păcatele“. Mai presus de toate rămâne iubirea, care „niciodată nu trece“ pentru că, mai întâi, însuşi Dumnezeu este Cel care ne-a iubit pe noi.
Urăm celor care poartă numele celor doi Apostoli sănătate şi împliniri întru mulţi şi frumoşi ani.
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 661
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
