Lumea-i cum este
Europa Unită răsuflă uşurată: după multă caznă şi multe emoţii, Tratatul de la Lisabona va intra, în sfârşit, în vigoare. Ultimul hop rămăsese semnătura preşedintelui Cehiei, Vaclav
Klaus, care mai ţinea la o condiţie: o exceptare pentru ţara sa de la Carta drepturilor fundamentale, căci aceasta ar putea redeschide problema exproprierii şi expulzării celor trei milioane de germani sudeţi din fosta Cehoslovacie. Praga ar fi avut de plătit bani grei pentru închiderea dosarului, iar şeful statului ceh a insistat să obţină garanţii explicite că acest lucru nu se va întâmpla. Până la urmă n-a mai întins coarda. Presiunile deveniseră prea mari. Întreg Aliotmanul european risca să se împiedice de-un ciot, ciotul fiind stiloul lui Klaus. Dar el a consimţit la Tratat abia după o vizită - atenţie! - la Moscova, nu la Bruxelles sau Berlin. Iată un posibil subiect de reflecţie.
Subiect de reflecţie este însă, mai ales, temeritatea cu care Klaus a pledat, până la urmă de unul singur, pentru interesul naţional al ţării sale. De unul singur, în faţa Europei Unite. Care lider al cărui stat european (cu excepţia, desigur, a Marii Britanii) ar mai fi fost capabil de o asemenea cutezanţă? De pildă, vreunul dintre preşedinţii de până acum ai României (cu excepţia lui Nicolae Ceauşescu, de bună seamă, dacă ar fi să mai şi glumim).
Numai că poziţia lui Klaus nu a fost interpretată ca una firească, legitimă, ci ca o excentricitate, ca o excepţie ridicolă. Ridicolul ucide mai subtil ca tonul ridicat, ameninţător. S-a tot amintit că „personajul“ e un eurosceptic (eurorealist - obiectează împricinatul), că nu a pus pe reşedinţa prezidenţială şi drapelul UE (dar Cehia este şi membru al NATO, şi al ONU, câte steaguri? - a replicat el), că a comparat Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică, pentru aceleaşi reflexe dictatoriale (şi nu este singurul care gândeşte aşa), că a avertizat asupra riscului ca ţara sa să se topească în UE ca un cub de zahăr în ceai şi câte şi mai câte. S-a spus, despre Klaus, că ar fi un egoist, un megaloman, un îndărătnic, o „rachetă incontrolabilă“. S-a mai speculat că va tărăgăna semnarea până la primăvară, când conservatorii britanici vor veni la putere şi vor face un referendum care ar îngropa definitiv Tratatul de la Lisabona.
Într-un sfârşit, preşedintele Cehiei a pus capăt, în felul lui, năzdrăvăniilor. Tratatul de la Lisabona nu e bun „pentru libertatea Europei“, dar „intrarea sa probabilă în vigoare nu va însemna sfârşitul istoriei“ - a spus el înţelepţeşte.
Sfârşitul istoriei nu, dar cum rămâne cu interesul naţional în UE? Oricum, Tratatul de la Lisabona prevede şi posibilitatea ieşirii din Uniune.
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 728
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
