Lumea-i cum este
Un ziar din Togo se întreabă, la un an după schimbarea de la Casa Albă, dacă preşedintele Obama nu e cumva un naiv. De fapt, e un articol scris în Franţa, dar togolezii tocmai pe el l-au selectat din imensa
producţie de presă livrată în preajma împlinirii primului an de mandat al primului preşedinte afroamerican al Statelor Unite. Interesul faţă de prestaţia preşedintelui Obama este frumos şi explicabil, dar orice bilanţ trebuie să fie prudent: după numai un an de mandat, niciun şef al Casei Albe nu numai că n-a făcut minuni, dar nici măcar n-a oferit indicii despre cum va evolua. Kennedy, Johnson şi Nixon au început-o excelent şi au sfårşit-o prost sau de tot, Reagan n-a excelat iniţial, dar a finalizat triumfal. Prima impresie, la îndemåna oricui, e de dezumflare cvasigenerală. Impresie, şi ea, explicabilă. Atåt de mult a fost umflat balonul-fenomen Obama, încåt nu putea s-o mai ţină mult aşa. De la poezia campaniei electorale la proza guvernării, observa inspirat cineva. „Una e să faci campanie, alta e să guvernezi“, spunea (cam acelaşi lucru, dar mai banal) un vechi corespondent de presă al lui „New York Times“ la Casa Albă. Cu cåt dai mai multe speranţe, cu atåt mai mare va fi dezamăgirea, avertiza un ziarist moscovit. A fost îndrăzneţ în campanie, e timid la guvernare, s-a lămurit un fost colaborator din perioada electorală.
Mai demne de luat în seamă sunt însă sondajele de opinie. În jumătate de an, popularitatea lui Obama s-a prăbuşit de la 70 la sută la mai puţin de 50 la sută. Dar decepţionaţi sunt mai ales cei ce credeau (ei naivi, nu Obama) că noua vedetă a politicii americane va fi un fel de Mesia ori măcar de David Copperfield. Nu e însă aşa, fie şi pentru faptul că şeful Pentagonului şi cel al operaţiunilor militare din Orientul Mijlociu, ca şi nişte răspunzători pentru criza financiară şi economică au rămas aceiaşi din vremea lui Bush, iar un comentator de la o publicaţie americană „progresistă“ (cum îşi zice) mărturiseşte cu năduf: „Cånd îi văd pe toţi aceşti tipi numiţi în Administraţie, care au lucrat înainte la Goldman Sachs, mă enervez“. Pe la Washington se mai spune că de la Bush la Obama s-a schimbat, deocamdată, mai ales (în bine) imaginea Americii şi a preşedintelui.
Dacă ieşim din uriaşa zonă a maliţiozităţilor (de ce-or fi atåtea, ca la puţin alţii?), cert este că Obama a imprimat o nouă vizune şi un nou stil în politica americană. Era, de altfel, obligatoriu, după contraperformanţa dezastruoasă a lui Bush jr. (apropos, mai ştie cineva ce-o mai fi făcånd el acum?). Obama a întins o månă Iranului, Coreii de Nord, Cubei, Rusiei şi tot aşteaptă răspuns de la asemenea interlocutori redutabili. De altfel, şi Nobelul pentru Pace i s-a dat pentru eforturi, nu pentru realizări. Dară noi, noi, europenii? Deocamdată, Europa e un aliat sigur al Americii, nu e nevoie să-i cucerească inima. Pentru el, „europenii nu sunt nicio problemă, nicio soluţie“, decretează un politolog parizian. Numai că, vorba unui mecanic auto de-al meu, maşina e ca femeia, nu-ţi cere, dar dacă nu-i dai, te lasă. O funcţiona şi Europa ca maşina, ca femeia? Fapt este că Obama studiază dosare peste dosare, e pe toate fronturile, are deschise sau a deschis multe direcţii de atac, se angajează în bătălii dificile. Dar „Minuni în vremea asta/Nu văd a se mai face“, cum zicea Grigore Alexandrescu. Să nu ne grăbim să-l taxăm nici naiv, nici prea generos în promisiuni şi speranţe pe singularul preşedinte al Statelor Unite, Barack Obama este, pånă una-alta, un idealist care s-a avåntat temerar în våltoarea Realpolitik-ului. Oare se poate reuşi şi aşa?
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 552
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
