Lumea-i cum este
Un efect colateral (şi nu prea) al intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona vizează relaţiile cu Rusia - ale Uniunii, în ansamblu, dar şi cele bilaterale ale diferitelor state membre. Despre cum va
funcţiona Europa Unită post-Lisabona şi ce le-ar mai rămâne de făcut statelor membre (mai ales celor nu prea mari şi tari) în relaţiile lor cu restul lumii se produc sumedenie de scenarii, plauzibile ori fanteziste, cu o frenezie în care analiştii din capitalele europene şi cei de la Moscova rivalizează. Dacă, spun respectivii, UE va avea un preşedinte şi un ministru de externe, ambii cu prerogative sporite în politica externă, nu înseamnă că marja de acţiune în plan internaţional a statelor membre se va îngusta, chiar dacă până la mult invocata politică externă şi de apărare comună a Uniunii va mai curge multă apă pe fluviile continentului?
Într-o asemenea viziune, explică fostul premier polonez Leszek Miller, declaraţiile atribuite ministrului de externe de la Varşovia, Radoslaw Sikorski, care ar fi solicitat Washingtonului să desfăşoare trupe americane în Polonia pentru a o apăra de o eventuală agresiune din partea Rusiei. Sikorski, sună interpretarea fostului premier, „încearcă să urce în ultimul vagon al trenului care va porni înainte de 1 decembrie, când va fi ales preşedintele UE, ceea ce va restrânge posibilitatea statelor din Uniunea Europeană de a aplica o politică externă independentă“. Instalarea de baze americane pe teritoriul Poloniei, a mai spus ex-premierul, ar oferi ţării un atu suplimentar şi i-ar asigura o anumită independenţă faţă de Bruxelles.
Că Sikorski a spus sau nu ce i se pune în seamă, nu discutăm acum, fapt e că Polonia pare să fie încă încercată de sindromul postproiect de scut spaţial american pe teritoriul ei. Varşovia se declară dispusă de a îmbrăţişa oricând un proiect american similar, iar Administraţia Obama a liniştit-o, promiţându-i pentru anii următori rachete antirachetă cu rază scurtă şi medie de acţiune. Dar în acelaşi timp, pentru preşedinţia poloneză de şase luni a UE (semestrul al doilea din 2011), Varşovia a nominalizat ca prioritate nr. 1 politica de apărare a Uniunii, ceea ce se poate interpreta ca o anumită sfidare (ca „între aliaţi“, desigur) a SUA şi a NATO, ca să nu mai vorbim şi de Rusia.
Pe cine ar vrea aşadar să mizeze Varşovia în politica sa de apărare (şi, implicit, în relaţiile cu Rusia)? Pe SUA, pe NATO, pe UE sau pe ea însăşi? Dilema poloneză poate servi şi ca parabolă. Întrebările de mai sus pot fi, în mod logic, extinse. Pe cine ar trebui să mizeze statele din Europa Centrală şi de Est în probleme de securitate şi apărare? Pe SUA, pe NATO, pe UE sau... pe ele însele, adică prin relaţii sigure, de încredere, cu mari puteri din proximitate, cum este Rusia? Ori sunt posibile toate aceste variante, în acelaşi timp, soluţie, de altfel, optimă şi deloc oximoronică?
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 1129
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
