Răzbunarea Pieţei Universităţii
Ion Iliescu, cel care i-a înmånat ştafeta roşie lui Mircea Geoană, a încasat în aceste zile o replică severă din partea „golanilor“ plecaţi din ţară după Mineriadele ordonate şi organizate de „cårpa kaghebistă“. Peste 78% dintre romånii stabiliţi în străinătate au votat împotriva lui Ion Iliescu, de fapt Tătucul din spatele „prostănacului“. Am fost sunat, în ziua votului, de numeroşi prieteni plecaţi din ţară după Represiunea Pieţei Universităţii,
care aflaseră rezultatele exit poll-urilor institutelor de sondaj din aria Vîntu-Voiculescu şi care s-au hotăråt să se ducă la vot tocmai datorită indignării la aflarea datelor prezentate de acestea. Diferenţa de fus orar a permis ca, în Statele Unite de exemplu, pe Coasta de Vest, să se voteze pånă a doua zi la şapte dimineaţa. Turul doi a adus un număr-record de participanţi la vot, un procent neatins niciodată pånă acum.
În urma centralizării voturilor din cele 294 de secţii de vot din străinătate, s-au prezentat la alegeri 147.754 de cetăţeni romåni, au exprimat 146.876 de voturi valabile şi doar 861 au fost voturi nule. 115.831 de romåni au votat pentru Băsescu, 31.045 pentru Geoană. Se pare că romånii din diasporă nu au fost momiţi de promisiunea celor 20.000 de euro pe care îi distribuia cu largheţe Geoană, plecånd probabil de la cuantumul salariului cumnatului său Ionuţ Costea, salariat al statului, plasat chiar de el la şefia Eximbank.
Am văzut câteva dintre listele cu CNP-uri ale votanţilor din străinătate fluturate nervos de pesedişti şi mi-a sărit în ochi că seriile corespund unor oameni din generaţia mea, precum şi din generaţia „decreţeilor“ lui Ceauşescu. Majoritatea celor care au ieşit în stradă împotriva comunismului în decembrie 1989 făceau parte din această generaţie. „Decreţeii“ erau acei copii născuţi ca urmare a unui celebru decret al lui Ceauşescu prin care se pedepseau aspru întreruperile de sarcină. Sute de mii de mame, cu sau fără voie, au dat naştere unui număr sporit de copii, ca urmare a apariţiei decretului cu pricina.
În 1989, o mare parte a acelor copii deveniţi tineri furioşi pe sistem au ieşit masiv în stradă. Practic, ei l-au dat jos pe Ceaşcă. Faptul că Ceauşescu a fost împuşcat la ordinul copilului său adoptiv, Ion Iliescu, este altă poveste. Puţină lume ştie că Ion Iliescu a fost crescut în familia Ceauşescu, iar statutul său era acela al unui fiu adoptiv. Era culcat în pat cu soţii Ceuşescu, când era mic mama îl părăsise, iar tatăl său dispăruse cu treabă pe meleagurile Rusiei, la centrala NKVD, strămoşul KGB.
Ion Iliescu ar fi meritat să aibă soarta tatălui său adoptiv, Nicolae Ceauşescu, dacă avem în vedere că lucrurile pentru care a fost acuzat Ceauşescu îi pot fi imputate în egală măsură, ba chiar mai mult de atât. Exodul tinerilor studioşi ca urmare a represiunii ordonate de acesta, împotriva studenţilor Pieţei Universităţii, în iunie 1990, a făcut enorm de mult rău României.
Unul dintre vicepreşedinţii Ligii Studenţilor din Universitate, Sorin Drăgan, un tip absolut remarcabil, a încasat în dimineaţa zilei de 14 iunie un piron în cap de 20 de centimetri, înfipt la capătul unei bâte utilizate de un miner pentru a bătători capetele colegilor mei. Sorin avea o gaură în cap prin care puteai să ajungi cu degetul la creier. A ajuns în America şi a rămas acolo, cu o infirmitate care i-a marcat viaţa. Sângele colegilor mei, sângele fratelui meu, sângele meu a înroşit pereţii şi coridoarele Universităţii şi Arhitecturii. Petre Roman avea să le explice după câteva zile jurnaliştilor străini oripilaţi care au vizitat cele două clădiri/garnizoane ale studenţilor din Piaţa Universităţii că noi am aruncat cu vopsea roşie pe pe pereţi, pentru a-l compromite pe Ion Iliescu.
Eu ţin minte că atât de mult sânge îmi cursese din rănile de la cap încât hainele mele deveniseră scorţoase şi roşii de parcă ar fi fost vopsite cu galus, celebra vopsea de ouă cu care noi, studenţii de la Arte plastice, „îmbunătăţeam“ ţoalele din comerţul socialist. Mi s-a părut haios pe undeva că am ajuns să-mi vopsesc hainele într-un stil avantgarde cu propriul sânge. Am scăpat doar cu voia lui Dumnezeu, cei care am scăpat. Alţii, necunoscuţi, tineri ca şi noi, au fost împuşcaţi pe stradă, în noaptea de 13 spre 14 iunie, după ce Iliescu a dat ordin să se tragă în plin deoarece noi eram cu toţii „legionari care dăm lovitură de stat legionară“.
Adrian Năstase, a spus la Parchet Ion Iliescu, acum vreo trei ani, a văzut steagurile verzi legionare cu ochii săi de vânător şi l-a sunat să-l avertizeze. Avertizat, Ion Iliescu a cerut Armatei să tragă, ca în vremea lui Antonescu (mareşalul, nu pricoliciul de Crin). S-au tras 1.466 de gloanţe de război. Un tânăr, Dragoş Drumea, şi-a dat duhul în braţele mele, la ora 03.15, lângă CCA, împuşcat în gât. Avea traheea zdrobită şi sângele îi ţâşnea în sus ca dintr-o fântână arteziană. Am încercat să-i acopăr gaura din gât cu palma şi simţeam cum îmi zvâcnea mâna datorită presiunii sângelui care i se scurgea cu repeziciune. Mă privea cu ochi înnebuniţi de spaimă, din ce în ce mai ceţoşi, horcăind din greu. I se scurgea viaţa printre degetele mele, afară se trăgea încă, nu aveam niciun ajutor şi m-a cuprins disperarea dându-mi seama că îşi pierde cunoştinţa şi că îmi va muri în braţe, sufocându-se cu propriul sânge. I-am strigat nu ştiu nici eu ce, crezând că poate mă aude, au venit nişte tineri şi l-am dus la o maşină a medicilor de la Medicine sans Frontiere.
Am aflat peste ani de la un chirurg, Nae Constantinescu, ajuns consilier prezidenţial la Cotroceniul ocupat de Emil Constantinescu, că tânărul care îşi dădea duhul în braţele mele în acea noapte din iunie 1990 a ajuns pe masa sa de operaţie, dar nu a mai putut face nimic pentru el decât să-i constate decesul, prin împuşcare cu glonţ de război.
Un alt amic, simplu inginer la vremea aceea, s-a ales cu un sfert din creier zdrobit cu bare de fier, a zăcut apoi trei ani în Germania, unde a fost vindecat cât de cât de către nişte medici extraordinari. I-au trebuit alţi ani să-şi revină parţial şi să-şi reamintească lucruri care se şterseseră din capul său, ca urmare a loviturilor. Nu i s-a şters din cap Ion Iliescu. S-a întors în ţară şi a înfiinţat organizaţia victimelor mineriadelor, fiind cel căruia i se datorează practic existenţa Dosarului Mineriadei din 1990. Din 1999, Viorel Ene, inginerul cu capul storcit de barele de fier, aşa damblagit cum a ajuns, a organizat sute de proteste, mitinguri, demonstraţii, a strâns mii de mărturii, a depus sute de cereri pe adresa Parchetului, cerând un singur lucru: judecarea lui Ion Iliescu. Chiar zilele trecute a mai avut încă un termen, desigur o amânare, la unul dintre procese.
N-am izbândit până acum să-l facem pe Iliescu să plătească pe calea justiţiei. I-am plătit-o însă pe calea votului. Mi-ar face plăcere, desigur, să i-o plătim şi altfel...
Scria zilele trecute Adrian Năstase, cel cu privirea de vultur, cel care l-a sunat pe Ion Iliescu în ziua de 13 iunie să-i zică de steagurile noastre verzi de legionari împuţiţi, huligani borâţi şi golani nenorociţi, că votul românilor plecaţi din cauza lui Ilici „ar trebui să aibă o greutate mai mică“.
Citez: „Nu românii din diaspora au decis câştigătorul alegerilor. De ce să-i considerăm pe aceşti români responsabili de rezultat doar pentru că au votat mai târziu, din motive naturale, ce ţin de fusul orar? De ce nu voturile din 3-4 judeţe precum Cluj, Timiş, Alba sau Arad să fie cele care au inclinat decisiv balanţa? Cred că în acest caz simplificăm foarte mult realitatea electorală“, scrie Adrian Năstase. El perorează mai încolo că cei care locuiesc de mai mulţi ani în străinătate „nu au contact direct cu realitatea“. „Nu sunt afectaţi, direct, de reglementări, de taxe şi impozite, chiar şi de o viziune sau alta asupra viitorului - în sănătate, educaţie, etc. Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică. Se impune, în viitor, o dezbatere pe acest subiect“, mai debita Adrian Năstase pe blogul său.
Io zic că Adriana Năstase şi ai lui au dreptate pe undeva. Votul celor plecaţi din ţară din cauza lui Ion Iliescu ar trebui să aibă o greutate mai mică. Şi eu, deşi nu am plecat din ţară, aş fi dispus să mi se restrângă greutatea votului meu, la schimb, din greutatea scăzută a votului meu aş prefera să mi se ofere o bară de fier cu o greutate corespunzător mărită cu care să bătucesc oleacă creştetul lui Ion Iliescu, Petre Roman şi restul echipei feseniste/pesediste, nu mult, ci doar atât cât să simtă şi ei greutatea votului popular al vechilor golani ai Pieţei Universităţii.
Pe cât facem pariu că dacă facem un Referendum, doar în rândurile emigraţiei româneşti, pe tema asta, se va obţine un rezultat de cel puţin 78 la sută, cât a fost votul dat împotriva lui Geoană, cel cu ştafeta roşie înfiptă adânc în dos de pidosnicul pervers de Ion Iliescu?
„Jos Iliescu!“ rămâne încă un slogan actual pentru toată generaţia noastră, iar una dintre motivaţiile serioase care m-au determinat pe mine personal să votez acum, pentru prima oară în viaţa mea, a fost legată de speranţa că în noul an, la fix 20 de ani de la măcelul din Piaţa Universităţii, îl voi vedea pe Ion Iliescu în instanţă, livid, cu buzele strânse, aşa cum l-am văzut în dimineaţa când Geoană a aflat că nu mai este preşedinte, ci doar etern prostălau „de stat şi de partid“ - şi prin contribuţia votului meu...
Jos Iliescu!... Cine uită nu merită ....
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 3600
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
