Din primele versete ale Evangheliei Sf. Ap. Ioan aflăm cum că „Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era“, iar ceva mai departe: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit
întru noi“. Stăruind a înţelege aceste cuvinte, Sf. Părinţi învaţă că anume Dumnezeu s-a făcut om ca omul să poată urca la dumnezeire. Sf. Grigorie de Nysa scrie: „Că minte am primit ca să cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm spre El, memorie ca să-L purtăm în ea pe El...“ De altfel, Sf. Ap. Petru a fost primul care a înţeles acest adevăr atunci când scria că „trebuie să fim părtaşi ai dumnezeieştii firi“. Părtăşia aceasta depăşeşte raţiunea şi ascultă inima care primeşte vestea minunată adusă de colindători: „Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos“. În Biserică sufletul se înalţă dincolo de spaţiu şi timp: „Hristos se naşte, măriţi-L/ Hristos din ceruri întâmpinaţi-L/ Hristos pe pământ înălţaţi-vă/ Cântaţi Domnului tot pământul!“ Praznicul naşterii Domnului ne aminteşte, la vremea cuvenită, de începutul mântuirii noastre, „răsăritul cel de sus“ al Celui ce a venit în lume anume să fie „lumina lumii“. Prin naşterea lui Hristos, nesfârşirea timpului devine istorie, arătând că nu omul este pentru timp, ci timpul este pentru om sau, cum spunea Părintele Stăniloae, este trecerea de la chemarea lui Dumnezeu la răspunsul dat de om. Aşa s-a făcut că vechea sărbătoare romană a solstiţiului de iarnă, a Soarelui neînvins, Natalis Solis Invicti, a căpătat o semnificaţie nouă, a răsăritului „Soarelui dreptăţii“, a „Luminii celei neapropiate, care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume“. Era pe la începutul erei noastre când Sf. Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi logodnicul ei, Iosif, mergeau spre Bethleem, „casa pâinii“, unde trebuiau să fie la recensământ ordonat de împărat roman. Cum în oraş nu au găsit loc de găzduire, au adăstat într-o peşteră, unde Fiul lui Dumnezeu, „chip de rob luând“, se naşte scriptic ca Fiu al Omului. La Sfânta naştere participă întreaga creaţie a lui Dumnezeu ca la o mare sărbătoare a firii, a celei văzute şi celei nevăzute, ca la o binecuvântare ce hotărniceşte o nouă eră, căreia îi spunem simplu a noastră, a reunirii cu Dumnezeu, pentru că atunci „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să se poată îndumnezei“, cum scria Sf. Irineu. S-a născut într-o peşteră întunecată, desemnând starea în care se afla umanitatea, una de criză, ca şi acum, într-o iesle simplă, asumându-şi cea mai modestă condiţie, rămânând Dumnezeu. Naşterea Lui a fost vestită de îngeri păstorilor pe când îşi vegheau turmele, zicând: „Nu vă temeţi. Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi la tot poporul... şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat culcat în iesle“. Aflaseră şi cei trei magi Melchior, Caspar şi Baltazar, bărbaţi recunoscuţi pentru înţelepciunea lor, care, urmărind steaua, au aflat Pruncul, I s-au închinat, cu „daruri vestite, lui Hristos menite“: aur, ca unui „mare împărat“; tămâie, ca unui Dumnezeu care a venit să schimbe lumea, eliberând-o de tot răul cu care s-a înlănţuit; smirnă, simbol al jertfei pe cruce. Despre toate aflăm din Scrierile sfinte şi din colindele care aduc vestea şi păstrează vie taina Naşterii, ca să ne împărtăşim din la biruinţa vieţii asupra morţii prin Înviere. Înainte de a ajunge la Hristos, magii trecuseră pe la Irod întrebându-l de noul împărat. Orbit de invidie şi nesătul de putere, el a spus magilor să se întoarcă după ce-L vor găsi pe „împărat“, neavând cum să ştie că Împărăţia lui Hristos nu e din această lume. Apoi, îngerul le-a spus magilor să se întoarcă pe o altă cale şi, oare, ce cale mai puteau urma după ce s-au întâlnit cu Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Cine să ştie pe unde s-au întors? Poveşti sunt multe şi împreună fac taina şi mai de nepătruns şi, paradoxal, nu ne îndepărtează, ci ne apropie de minunea pe care o trăim, cu reîmprospătată emoţie în fiecare an. Tot un înger i-a poruncit dreptului Iosif să „ia copilul şi pe mama Lui“ şi să plece în Egipt, pentru că, bolnav de ură, Irod a pornit o adevărată cruciadă împotriva copiilor în speranţa că-L va ucide şi pe cel care, credea în nimicnicia lui, că-i va lua puterea. Ce fel de putere? Puterea lui Hristos este de nebiruit, este puterea Iubirii lui Dumnezeu în faţa căreia şi ura cea mai înverşunată nu rezistă încât însăşi moartea se face doar o trecere spre veşnicia vieţii. Naşterea Mântuitorului a fost şi rămâne o taină, şi aproape de timpul nostru, Micul Prinţ aminteşte că „lucrul cel mai important rămâne nevăzut“, că „ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor“ şi că „limpede nu vezi decât cu inima“. Ea, inima cea curată primeşte taina cu bucurie şi o dăruieşte spre comuniunea în Hristos. Taina naşterii avea să fie mai bine înţeleasă pe malul Iordanului, când Hristos, împlinind legea, a fost botezat de Sf. Ioan Înaintemergătorul, care de departe văzându-L a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“ şi Sf. Duh în chip de porumbel s-a aşezat pe capul mântuitorului şi s-a auzit glas din cer. „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit“. Sunt autori care explică astfel faptul că, la începuturi, Naşterea şi Botezul sau Epifania erau sărbătorite împreună pe 6 ianuarie până în sec. V, când s-a fixat şi începutul erei celei noi, o contribuţie importantă având Sf. Dionisie Exigul (cel mic) de obârşie daco-romană. Timpul şi-a depănat anii şi secolele, iar sărbătoarea Naşterii Mântuitorului a devenit Moş Crăciun, un bătrânel simpatic care aduce daruri. Spectacolul gălăgios, cu multe culori barbare cercă a alunga taina, aspectele comerciale o schimbă în „magie“ de bâlci, colindele cântate cu mult înainte de vreme o exilează în banalitate... Să trecem de semne ale zădărniciei şi, ca în fiecare an, primind colindătorii să ne bucurăm că „s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus proorocii“... Să ne împrospătăm sufletul ca, asemenea păstorilor, să auzim glas de îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“. Slava adusă lui Dumnezeu ne face vrednici de pacea primită de la Hristos şi voia cea bună dintre noi, regăsită în daruri, să ne îndemne a lua aminte că, la început şi mereu, este „darul cel desăvârşit“ primit de la Dumnezeu. De la Sf. Ap. Ioan ştim că „Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis în lume, ca prin El viaţă să avem“. Să trăim şi să mărturisim adevărul „cu noi este Dumnezeu“, în amintirea de neşters a cuvintelor lui Hristos: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“. În zvon de colind să ne dorim unii altora: „Naşterea lui Hristos să ne fie de folos. La anul şi la mulţi ani!“ Citeaza acest articol pe saitul tau
Comentarii (4)
1. 22-12-2009 20:48
Tanti Nuti
Da' de unde stii mata ca Iosif nu avea cununia civila cu Maria si era numai logodnicul ei ?
2. 23-12-2009 08:24
cuvantul
este lumina lumii din inima luminii.
3. 23-12-2009 09:22
Felicitari!
Un astfel de articol onoraza ziarul in care a fost publicat. Dupa vacarmul ultimei luni, in preajma nasterii Pruncului Sfant, avem nevoie de primenire sufleteasca! Multumim, doamna Elena si sa aveti parte de sarbatori binecuvantate!
4. 29-12-2009 21:03
Cele mai calde si respectuoase multumiri
Doamna Elena, articolul dvs., este ca o adiere de vant primavaratic, peste fruntile noastre umbrite de ura si saracia spirituala generate de regimul diabolic instaurat in tara noastra la 06 martie 1946 si care continua si in prezent!
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
