Europeni – cum putem dovedi acum si cu acte de la UE si euroatlantici – cum am ajuns,
prin NATO, pana prin Irak si Afganistan, nu prea mai dam atentie, in politica noastra externa, dar nu numai, si altor parti de lume. Care lume mai e si Rusia, si Ucraina, si Turcia, si China, si India , si Japonia, si lumea musulmana, si America Latina, si multe cele.
Cui ii mai da prin minte, bunaoara, de Cuba? Inafara celor – putini – care au avut sansa de o cunoaste nemijlocit, la ea acasa (se poate si acum, oricand) ori a celor interesati de istoria corecta si completa a istoriei la zi. Cand lumea intreaga sarbatoreste Anul Nou, romanii il praznuiesc si pe Sfantul Vasile , iar cubanezii Ziua lor Nationala. La 1 ianuarie 1959, Fidel Castro anunta inceputul unei epoci incitante in istoria tarii. O perioada pregatita si deschisa de o revolutie care dureaza si acum, iata, de peste 50 de ani, rastimp in care nu s-au istovit combustiile revolutionare. E adevarat ca Fidel Castro e octogenar, ca Che Guevara a murit in lupta, iar cubanezii nu mai stau, toti, doar cu arma in mana sau in mitinguri uriase, desi fac si asta. Dar cubanezii sunt revolutionari pentru ca experimenteaza mereu, cauta mereu altceva, o solutie noua, o formula noua, mereu alta decat cea a comunismului de tip sovietic sau a globalizarii de tip american. Si nu pentru ca ar dori sa fie revolutionari sau originali cu orice chip, ci pentru ca au fost siliti de imprejurari geopolitice si circumstantiale sa procedeze altfel decat restul lumii. Uneori, chiar mai bine. Cuba lui Castro a vazut perindandu-se la Casa Alba vreo zece presedinti (toti ostili Cubei revolutionare) si a supravietuit prabusirii sisitemului comunist in Europa, dezmembrarii URSS, desfiintarii CAER (al carui stat membru a fost). N-a cunoscut nici instabilitate politica si dezastru economic si social ca in Africa, nici lovituri de stat sau razboaie civile ca in restul Americii Latine. Iar din globalizare, fenomen implacabil, ia doar ce-i convine, ce nu-i dauneaza, chiar daca o face cu multa circumspectie. E si explicabil de ce.
Fapt e ca speranta de viata a cubanezilor e mai mare decat aceea a americanilor si ei distrug sau epuizeaza mediul lor natural mai putin decat produce natura. Cuba este singurul stat din lume cu ceea ce ONU numeste dezvoltare durabila, ceea ce inseamna nu ca ar fi cea mai dezvoltata tara, dar ca este tara in care ceea ce dispare , intr-un fel sau altul, este mai putin decat ceea ce apare, de la natura sau de la om. Ceea ce-i deosebeste pe cubanezi de alte natii este ca ei nu-si irosesc darurile naturii (de pilda padurile) sau resursele naturale (are destule, in subsolul terestru si submarine), nici pentru folos propriu imediat, nici sacrificandu-le altora. Padurile Cubei nu sunt deforestate, dimpotriva, sporesc, resursele tarii nu sunt date oricum pe maini straine. Ca sunt penalizati cumplit pentru o asemenea politica a interesului national e adevarat, ca se confrunta cu un atroce embargou international, instituit de SUA, e iarasi adevarat. Dar Cuba isi urmeaza drumul ei. Nicaieri in lume n-am auzit cantandu-se , ca aici, My Way al lui Frank Sinatra. E un fel de al doilea imn al tarii. Cine nu crede, se poate convinge la fata locului.
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 2953
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
