Citeam deunăzi despre o anume depresie post-vacanţă pentru care erau date şi nelipsitele sfaturi utile pentru a
o depăşi. Apărută în aceste zile, ştirea trimitea şi la zilele de sărbătoare prilejuite de Naşterea Mântuitorului şi Anul Nou. Cum poate o sărbătoare să ducă la o tristeţe atât de paralizantă încât să-ţi vină greu a relua munca, oricare ar fi aceasta? Desigur, psihologii pot elabora teorii sofisticate, medicii aidoma, nutriţioniştii o vor pune, justificat, pe seama unui regim de viaţă nesănătos. Fiecare cu dreptatea apreciată din punctul lui de vedere şi, totuşi, întrebarea nu a primit răspuns şi, pe acest drum, nu se întrevede unul clarificator. O umbră se strecoară viclean în suflet la gândul că şi vacanţele următoare vor fi asemenea şi atunci care e rostul lor? Cu această întrebare ne apropiem de un aspect esenţial al crizei actuale, o criză de sens, una de esenţă spirituală. În zarea acestor sărbători, ale cărui şir se încheie proniator Botezul Domnului şi Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul, putem conştientiza pe unde şi cum regăsim sensul ce să redea condiţiei umane o autentică demnitate. Omul contemporan, răpit de interesele unui viitor foarte concret cât mai apropiat, gălăgios în a-şi revendica drepturile şi uitând că mai sunt şi datorii şi responsabilităţi, a pierdut acel simţ al măsurii, paradoxal, acum când a inventat tot felul de aparate de măsură cât mai exacte. Altfel spus, a uitat că trebuie să dea cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, dând cezarului cu mult peste ce i se cuvine iar lui Dumnezeu doar ceva aduceri aminte. Iată însă că aceste sărbători ne sunt de mult folos pentru a ne aminti vocaţia noastră autentică, adică chemarea lui Dumnezeu-Iubire care ne aşteaptă în orizontul îndelungii Sale răbdări multîngăduitoare. Aşa înţelegem Întruparea Fiului lui Dumnezeu, născut aidoma omului, dar cum spunea un Sf. Părinte, dintr-o Fecioară sfântă ca un Dumnezeu; cum pe toate le-a împlinit ca un om al vremii sale şi le-a depăşit ca un Dumnezeu într-un act ontologic de sfinţire a condiţiei umane, arătând cum vremelnicia vieţii se poate deschide spre înveşnicia ei. În neabătutul respect al Legii celei vechi, la treizeci de ani, Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan cel înainte mergător, care văzându-L a mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Pe cruce, Hristos se roagă: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”) I-a fost dăruit de Dumnezeu acestui propovăduitor al pocăinţei să vadă cerurile deschizându-se, Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel şi glasul Tatălui vestind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit!” Atunci, ne întrebăm: De unde motiv de depresie psihică, atunci când afli că Fiul lui Dumnezeu Cel a-toate-făcător se face om din bunăvoirea Tatălui, din voinţa lui bună. Ne amintim că atunci când Iisus a refuzat să i se spună Bunule Învăţător, a motivat: Bun este unul Dumnezeu, iar în Predica de pe munte ne îndeamnă să fim desăvârşiţi cum desăvârşit este Dumnezeu. Mai departe, aflăm cum Iisus, ca Fiu al Omului a fost ispitit, dar a biruit ca Fiu al lui Dumnezeu, arătându-ne calea. Dus de Duh în pustie, loc unde vrăjmaşul îşi încearcă puterile dar şi unde se arată Dumnezeu, Iisus a fost ispitit de trei ori după ce a postit patruzeci de zile şi trei a flămânzit. Mai întâi, diavolul L-a provocat spunând că, dacă e Fiul lui Dumnezeu, să transforme pietrele în pâini. Răspunsul a fost ferm şi mereu actual: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Întorcându-ne cu ceva mai înapoi parcă o auzim pe Sf. Fecioară Maria răspunzând îngerului Gabriel: „Fie mie după cuvântul tău”; cuvântul lui Dumnezeu este cel care aduce de la nefiinţă la fiinţă şi la aceasta s-ar cuveni să cugetăm când cerem: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. A urmat cea de a doua încercare, când diavolul, ştiutor al Legii vechi, ducându-l la Sfânta Cetate, i-a spus să se arunce şi, dacă e Fiul lui Dumnezeu, îngerii Domnului îl vor ridica pe braţe ca să nu i se întâmple nimic rău. Răspunsul: „Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, să nu-l încerci adică, pentru că ar însemna să te consideri tu, om, creaţie a lui Dumnezeu, una cu Creatorul, despre care psalmistul spunea: „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa minunată” şi, în altă parte, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău se cuvine slavă, pentru mila Ta şi adevărul Tău.” Urmează cea de a treia ispită, când diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte înalt arătându-I toată slava împărăţiilor acestei lumi şi promiţând că i le va da „dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina”. Răspunsul categoric îl auzim umplând timpul: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui să-i slujeşti!” Sf. Evanghelist Matei spune că: „Atunci diavolul l-a lăsat; şi îngerii s-au apropiat de El şi-I slujeau.” În toate aceste ispite, încercări, este vorba de dragostea lui Dumnezeu care respectă darul cel mai de seamă dat omului – libertatea –, ştiind că nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona. Istoria în toată complexa ei desfăşurare ne arată cât de înşelătoare şi păgubitoare este slava cea lumească, sfârşind în tristeţe şi zădărnicie. Oare nu goana după această slavă ne duce la disperare şi chiar sinucidere? Aflând că Ioan Botezătorul a fost întemniţat, Iisus a plecat din Nazaret la Capernaum şi ne înştiinţează Evanghelistul Matei cum „poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”, pentru că Hristos, „Lumina cea adevărată” este biruitorul întunericului neştiinţei şi al morţii. Propovăduirea Mântuitorului începe cu cuvintele Sf. Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”, cuvinte de legătură între cele două Testamente. Pentru mulţi, astăzi, pocăinţa este un cuvânt sărăcit semantic, deşi toate câte ni se întâmplă ne îndeamnă a ne examina conştiinţa într-o neabătută raportare la Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare spunea că „acela se pocăieşte cu adevărat care poate zice cu David: Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc iar Legea Ta o iubesc.” În rugăciunea sa, care încheie Vechiul Testament, Manase recunoştea că a „greşit mai mult decât nisipul mării”. Continua, „Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi rău am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus uriciuni şi am înmulţit smintelile.” Şi ruga fierbinte, care i-a şi fost ascultată: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ…Şi Te voi preaslăvi în toate zilele mele. Căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor.” Din egolatria în care s-a închis ca într-un mormânt, omul nu poate ieşi decât cu ajutorul Creatorului său. Cât despre împărăţia lui Dumnezeu, Sf. Ap. Pavel spune, spre luare aminte, că „nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Acesta este sensul sărbătorii şi nu e vreun motiv de tristeţe sau disperare, ci bucuria unui început bun. Altfel, ni s-ar putea întâmpla ca în povestea cu tânărul dornic de înţelepciune care, căutând piatra filosofală, s-a încins cu un lanţ de fier pe care încerca toate pietrele întâlnite în cale. După un timp, văzând că minunea transformării fierului în aur nu s-a petrecut, încerca pietrele ca într-o uitare, fără a lua aminte la ce se petrece. Într-un târziu, nişte copii, râzând de el, spuneau: „Ia uite la bătrânul acesta nebun, are o cingătoare de aur.” Ce să facă? A pornit-o înapoi cu speranţa vană că va descoperi piatra filosofală. Cât de departe de creştini este o asemenea pildă şi „bucuria în Duhul Sfânt” ne reîmprospătează puterea de a-L urma lui Hristos, împărtăşind încredinţarea Sf. Ap. Pavel: „Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” Aşa fiind, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni merg împreună spre o comuniune binecuvântată, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să iubim creaţia Lui şi nici să iubim semenul fără a-L iubi pe Creatorul. Şi vom spune cu Vasile Voiculescu că putem fi „contemporani cu Dumnezeu”.
 Citeaza acest articol pe saitul tau | Vizualizari: 4371
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
