Dacă Iisus Cristos e hulit de unii necredincioşi care-l fac fie homosexual, fie afemeiat, iar Mahomed devine subiect de inspiraţie pentru caricaturişti, nu e de mirare că nici Moş Crăciun, care nici măcar sfânt nu (mai) e, nu e ocolit de tentative
de demolare. În Cehia, mamele îşi învaţă copiii că nu Moş Crăciun le aduce daruri, ci însuşi Iisus. În Statele Unite, n-ar mai fi corect ca supermagazinele să vândă articole de Crăciun, ci de „sărbătorile de iarnă“. În URSS şi toată Europa răsăriteană de până mai ieri, Moş Crăciun fusese poreclit Moş Gerilă. Iar în tot acest răstimp, Moş Gerilă străbate de secole, cu toiagul şi cu tolba sa, istoria frământată a Levantului şi Europei, cu ascendenţa sa mithraică şi bunătatea sa creştină, pe deasupra tuturor disputelor şi contestărilor dintre catolici şi reformaţi, dintre capitalismul occidental şi comunismul de tip sovietic, dintre „corecţii politici“ şi oamenii de bun-simţ, după ce şi-a recăpătat şi el, în sfârşit, libertatea, în 1989.
De unde atâta înverşunare împotriva bătrânului falnic, îmbujorat şi bonom care aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi? Căci el nu are nici măcar bici aparent pedepsitor ca Moş Nicolae, care nici el de altfel nu-l pune pe copii. Pe la începuturile sale, creştinismul convieţuia cu cultul zeului persan Mithra, care era sărbătorit la 25 decembrie. În anul 274, împăratul roman Aurelian instituia cultul lui Sol Invictus (Soarele Invincibil), celebrat tot la 25 decembrie. În anul 354, papa de la Roma decidea sărbătorirea naşterii lui Iisus tot la 25 decembrie.
În secolul al IV-lea, prin sudul Turciei de azi, în ţinutul Antaliei, trăia un episcop Nicolae, sărac dar generos cu copiii şi cei nevoiaşi, care a fost ucis de romani, iar apoi sanctificat. Ziua lui este 6 decembrie. Cultul său va ajunge peste vreo 700 de ani până în nordul Europei, iar flamanzii reformaţi îl vor numi Sinter Klaas (traducerea lui Sfântul Nicolae). Olandezii care au colonizat America de Nord vor transmite acest cult englezilor, care l-au adoptat ca Santa Claus, sărbătorit tot la 6 decembrie, prin daruri oferite copiilor. La 23 decembrie 1823, un ziar din statul New York publica o povestioară-poem despre un bătrân îmbrăcat în blană care umbla într-o sanie trasă de reni. Povestea are succes, se propagă şi în Europa, iar Charles Dickens îl face celebru prin „Povestiri de Crăciun“. Desenatorii americani consacră imaginea tipică a Moşului, care, încă din 1866, e văzut îmbrăcat mai ales în alb şi roşu. Cu toate acestea, circulă şi azi o legendă urbană că Moş Crăciun în roşu şi alb, culorile adoptate şi de Coca-Cola, ar fi fost lansat de fapt de celebra firmă, printr-o campanie publicitară din anii 1920, a cărei vedetă, Moşul, îi îndemna pe micii consumatori să recurgă şi în timpul iernii la faimoasa băutură desalterantă. (Dar nu există şi un banc, mai nou, în care papa de la Roma e rugat să facă reclamă pentru Coca-Cola?).
Regimurile comuniste au văzut în Moş Crăciun un personaj subversiv, chiar dacă el fusese demult „laicizat“. În decembrie 1952, premierul cehoslovac Antonin Zapotocky declara scorţos şi principial la radio: „Vremurile s-au schimbat. Copiii clasei muncitoare nu se mai nasc în staule. S-au produs numeroase schimbări. Copilul Iisus a crescut şi a îmbătrânit, şi-a lăsat barbă şi s-a transformat în Moş Gerilă. E îmbrăcat în blană şi are căciulă. Nici muncitorii noştri, nici copiii lor nu mai sunt goi şi zdrenţăroşi“.
Iată-l aşadar pe bietul Moş Crăciun când sfânt, când vedetă publicitară, când personaj mistic, când simbol al capitalismului prosper sau odios, când propovăduitor al consumerismului, când duşman de clasă. Iar el este un simbol mult mai simplu şi mai curat: un erou de poveste, un vis frumos al copilăriei. De ce-ar trebui ucis un vis frumos? Moşul nu are altă ideologie decât aceea de a fi bun cu copiii şi nu face nici prozelitism, nici politică. Se pare însă că nu e bine nici aşa.
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
