Convorbire cu prof. univ. Sorin Comoroşan, membru de onoare al Academiei Române
Prof. univ. Sorin Comoroşan are o formaţie interdisciplinară în domeniul biologiei şi fizicii, cu preocupări de filozofie şi literatură.
Este autorul a numeroase lucrări ştiinţifice apărute în reviste internaţionale, membru al mai multor societăţi ştiinţifice internaţionale şi membru de onoare al Academiei Române. A imigrat în domeniul umanistic şi, timp de 15 ani, a publicat mai multe volume de eseistică filosofică şi literatură dintre care amintim „Exerciţii de naivitate“, „Treisprezece metafore“, „Nedespărţirea de Borges“ şi „Oglinzile sparte“. S-a reîntors recent la cercetarea ştiinţifică şi a publicat lucrări cu un profund caracter novator privind unele aspecte fundamentale din biologie şi fizică.
- Sunteţi unul dintre oamenii de ştiinţă români mai bine cunoscuţi peste hotare. Prin anii 80, s-a vorbit în lumea ştiinţifică despre „efectul Comoroşan“. Ce este acest efect?
- Mai întâi, vreau să spun că este incorect să mi se asocieze numele cu acest efect, el fiind o fenomenologie, dar aşa a fost numit şi au apărut multe lucrări cu acest titlu chiar şi în SUA. Este vorba de o modificare a reacţiilor enzimatice prin iradierea cu lumină verde a substratelor lor. Am făcut această descoperire prin serendipity, adică atunci când cauţi ceva şi găseşti altceva. Poate singurul meu merit este că, deşi fenomenul era atât de imposibil şi neortodox, am avut curajul să-l apăr. La primele prezentări, în reviste şi congrese, genera un adevărat scandal, întrucât din punctul de vedere al cunoştinţelor fizice din acel timp lumina verde nu putea induce asemenea modificări. Totuşi, ele au fost reproduse în numeroase laboratoare din SUA. Acele lucrări prezentau un caracter profund empiric, întrucât nu exista fundamentul ştiinţific şi nici tehnologia adecvată. Am avut norocul să mă afirm în ştiinţă în cursul ultimelor momente ale unei epoci excepţionale, când puteai să spui lucruri de neacceptat, să mai faci greşeli şi, totuşi, să laşi în urmă ceva semnificativ. În acea vreme, m-a fascinat o afirmaţie a celebrului imunolog Medawar, care vorbea despre disconfortul omului de ştiinţă în faţa neînţelegerii. În toată activitatea mea de om de ştiinţă am simţit acest disconfort când nu înţelegeam ceva şi această alergătură după înţelegere, foarte aproape de filozofie, m-a dus unde sunt astăzi. Aş vrea să spun că nu mă consider un cercetător şi fac o distincţie între cei care cercetează şi cei care caută. - Vă rog să explicaţi.
- Cei care cercetează au de obicei un obiectiv pe care încearcă să-l atingă şi cu care să meargă mai departe. Căutătorul e cel ce ia urma necunoscutului şi am învăţat de la Noica „căutarea de negăsire“. Aşa am făcut eu ştiinţă şi vreau să spun că această căutare, cu emoţiile puternice pe care le produce, caracterizează entuziasmul ce se observă la creatorii autentici. - Atunci, cum înţelegeţi ştiinţa?
- Ştiinţa este domeniul datelor măsurabile ale comportamentului observabil. Dacă nu este măsură, nu există ştiinţă şi, cu siguranţă, aceasta duce la o profundă limitare a domeniului ştiinţific, dar îl face mai exact. Spre deosebire de domeniile umaniste, ştiinţa pune probleme şi dă soluţii, în timp ce umaniştii pun întrebări şi caută răspunsuri. - Aşa aţi trecut de la ştiinţă la filozofie, de la soluţii la răspunsuri? Cărţile dvs. şi îndeosebi romanul de gânduri „Oglinzile sparte“ poartă amprenta căutătorului, într-o pendulare între rigoare şi imaginaţie. Cum aţi trecut în „grădina umaniştilor“, pentru a folosi expresia dvs.?
- Datorez această trecere lui Noica şi lui Borges şi pe amândoi i-am cunoscut din întâmplare. Cu Noica, mă întâlneam la Păltiniş, cam de două ori pe lună în ultimii lui şapte-opt ani. De la el am învăţat un lucru nemaipomenit când m-a întrebat: Boby, de ce nu se poate? Ei bine, la Berkley, când am pus această întrebare unor fizicieni, am stârnit o adevărată furtună. Vedeţi, e foarte greu să spui cum un lucru nu se poate într-un univers unde nu există probabilitate 0 şi nu există probabilitate 1. Această deschidere spre „de ce nu se poate“ mi-a dat curajul să mă lupt pentru ceea ce descoperisem. Iar marii mei înaintaşi, Heisenberg, Delbruck, Dirac, Rene Thom mi-au inspirat îndrăzneala să greşesc, eliberându-mă de teroarea erorii, atunci când cauţi noul. - Ce îi datoraţi lui Borges, căruia i-aţi dedicat şi un roman, „Nedespărţirea de Borges“?
- De la el am învăţat cât de aproape este imaginarul literar de imaginarul fizicii cuantice şi mi-a deschis o altă viziune despre mecanica cuantică. Povestirile lui Borges sunt mici exemple de mecanică cuantică, de neconvenţionalitatea şi nenaturalitatea fenomenelor cuantice pe care el le descrie literar. Literatura mea a încercat o rescriere a literaturii lui. - Şi totuşi, pendulând între rigoare şi imaginaţie, ce căutaţi în literatură?
- M-am îndreptat spre literatură căutând spiritualitatea artei pe care n-o găseam în ştiinţa riguroasă şi seacă. Şi totuşi, m-am întors la realitate. Marele artist Jean Arp observase că frecvent, în artă, „frustraţia se numeşte realitate“. - Cum s-au dat atâtea definiţii despre spirit, care este definiţia dvs.?
- Consider spiritul ca totalitatea actelor prin care umanul îşi transcende biologicul. Nevoia de spiritualitate îmi justifică incursiunea în umanistică. - Dar v-aţi întors ca fiul risipitor la ştiinţă şi aţi făcut-o cu forţe proaspete şi cu succes recunoscut. La ce lucraţi?
- Am descris pentru prima oară efectul antioxidant al luminii verzi. Toată lumea caută azi să neutralizeze radicalii liberi cu tot felul de chimicale. Eu demonstrez că lumina verde este un fel de „măturător“ de radicali liberi. Rezultatele au fost publicate în revista „Journal of Biological Physics“. Pe de altă parte, cu ajutorul unor experienţe făcute la Platforma Măgurele cu o aparatură de vârf şi cu ajutorul unor colaboratori de excepţie, am reuşit să arăt că există tranziţii de tip Rydberg la nivel macromolecular. Se ştia că tranziţiile electronice pot avea loc la nivelul atomului sau al moleculelor mici. Nu se concepea ca o moleculă mare, cum este proteina, să intre, sub lumina verde, într-o stare excitată cu totul nouă. Am reuşit să public şi acest rezultat „scandalos“ într-o revistă prestigioasă „European Biophysics Journal“. - Aţi revenit la rigoare...
- Pe care o definesc ca preţul pe care oamenii de ştiinţă îl plătesc pentru a putea visa la absolut. - Cât de greu este să impui un lucru nou în ştiinţă?
- În America, am învăţat un lucru important. De succes sau de eşec, sunt doar eu responsabil. Aşa că, voi continua. Nu agreez controversele, fiindcă am învăţat de la un poet că arma intelectualului nu este revolta, care îl caracterizează pe militant. Arma intelectualului este indignarea. Mă indignez în fiecare zi şi asta mă ajută să trec peste strâmbăturile pe care viaţa mi le scoate în cale. Citeaza acest articol pe saitul tau
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
