2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de la moartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naştere. Încă un An Eminescu? De peste un secol, toţi anii sunt ani Eminescu pentru cei ce-l merită. „Ca-n toţi anii, negreşit“,
ca Moşul din legendele copilăriei, şi el bălăcărit, Eminescu „soseşte“ şi „aduce daruri multe“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru din debara“ etc. doar pentru minţi viclene sau aiurea.
Anul Eminescu 2009 a început cu împlinirea ediţiei anastatice, visul lui Noica, mulţumită tenacităţii acad. Eugen Simion (şi domnia sa, şi ediţia domniei sale, tot sub zodia porcăielii) şi s-a încheiat, bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit că Eminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fost mereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit şi ochi să vadă. Exegeţi versaţi şi temerari ca Nae Georgescu (în „Boala şi moartea lui Eminescu“) şi Theodor Codreanu (în „Eminescu - drama sacrificării“), dar şi debutanţi, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l“), elevi şi bloggeri, sportivi cu bicicleta şi cete din noua dreaptă, actori de teatru şi manelişti („Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice şi cenaclişti impetuoşi, iubitori şi detractori, i-au făcut, fiecare în felul lui, prezenţa de toate zilele.
A devenit, tot mai temeinic probat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă, iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti, profesorul Ilie Bădescu şi alţi distinşi universitari comemorează „Anul Eminescu - 120 de ani de la ucidere“. Continuă şi cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea mai fost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reşapat“, după ce, anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă şi el ceva pentru naţie, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnişoară Bot (scuze, dar aşa o cheamă), strâmbă din nas la „struţocămila filologică“ a ediţiei academice a manuscriselor, şi o face tot în „Dilema“, de data asta cea „veche“, adică aceeaşi care a iscat scandalul Eminescu. Altei doamne/ domnişoare, Spânu (scuze, dar aşa o cheamă), refrenul artiştilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că „sună apocaliptic“, aceeaşi îi reproşează unui profesor că studiul sau titlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcar din raţiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă „Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi ale poetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, şi într-un parc din New York. Caricaturişti de pretutindeni se exersează de ani de zile pe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica un reportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr. Suţu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în faţă un avertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal“.
Dar în 2009 s-au împlinit şi 20 de ani de când, la Piatra Neamţ, am fost alături de eminescologul în ascensiune Ion Roşu la lansarea cărţii sale „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, un astfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar, chiar şi detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevăratei biografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă) şi a apucat doar să-i lămurească ascendenţa familială. Eminescu, demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origine turcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militar suedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viţă de şleahtă“, nici „dintr-o familie de origine armeană“, nici „sârb pripăşit prin ţară“, nici „albanez“, „persan“, „neamţ“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu, care, are curajul să afirme Ion Roşu, „devine, în sfârşit, limpede (...) începe cu un prim strămoş bănăţean, poreclit sau supranumit Imin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reuşit să împlinească ambiţiosul şi mult înzestratul cărturar Ion Roşu, care a părăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volume proiectate şi ediţiile adăugite la care deja se gândea. Câţi mai ştiu astăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea şi deschiderile sale, a lui Ion Roşu? Care e soarta documentaţiei şi a manuscriselor lui, nevalorificate, după cum, din păcate, cred?
Iată deci că Eminescu nu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“, se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo. „Mozart!“, îşi răspundea în articol, la câteva secole după dispariţia compozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
