„Războiul stelelor“ în care suntem pe cale să intrăm, metaforic vorbind, prin scutul spaţial antirachetă ce se va instala şi pe teritoriul României, nu este îndreptat împotriva Rusiei, asigură repetat preşedintele Băsescu şi
argumentează prin clarificări suplimentare Washingtonul, dar voci politice şi de presă din ţară găsesc în acest demers (ca răspuns la „invitaţia preşedintelui Obama“) un prilej de a se năpusti din nou, public, mediatic, asupra Moscovei.
Este consternant şi dezamăgitor ca în timp ce politicienii şi analiştii ruşi abordează tema mai punctual, mai nuanţat, oricum mai puţin umoral (bineînţeles, cu nelipsitele excepţii - ambasadorul Rogozin, politicianul Jirinovski, ex-preşedintele Voronin), proiectul e tăvălit în tigaia noastră politico-diplomatică într-un pezmet filoamerican simplist până la penibil şi rusofob aiurea. În patetismul lor iresponsabil, experţi ad-hoc şi după ureche recurg la un limbaj-discurs de tip război rece, pentru a ne vorbi despre ameninţări şi inamici, fie ei şi „potenţiali“. Dar s-ar complica oare vreodată Moscova să lovească militarmente un stat membru al NATO, cum suntem, ori Iranul, care, din toate locaţiile militare ale SUA ce împânzesc lumea, ar prefera tocmai baza de la Kogălniceanu cu cele câteva sute de militari americani ai ei? Avem de-a face aici cu gol de gândire şi incapacitate de analiză, ceea ce-i priveşte pe respectivii, dar şi de iresponsabilitate, iar aceasta ne priveşte pe toţi. Să-i lăsăm de-o parte pe bloggeri, ei sunt - şi trebuie să fie - liberii cugetătorii necesari oriunde şi oricând, sunt „gura lumii slobodă“, chiar dacă nu neapărat, întotdeauna, ce-ar trebui să fie, adică acel vox populi care dă pulsul momentului. Dar când politicieni, parlamentari, exegeţi de tot felul merg, ca în şirul de orbi ai lui Breughel, pe idei preconcepute, pe logica războiului rece, pe dogme istorice rusofobe, nu poţi să nu te întrebi de ce politica externă şi „vizibilitatea“ în lume ale României sunt cum sunt, de ce din relaţia cu SUA nu iese nimic de folos, iar din cea cu Rusia nici atât.
Decizia românească asupra scutului spaţial american este prea importantă pentru a fi lăsată doar pe mâna CSAT şi a negociatorilor români, oricât de redutabili ar fi ei, ca să nu mai vorbim de amintiţii binevorbitori (vorba lui Nichita). Scutul nu e o joacă, asupra lui trebuie să se pronunţe public oricine are, într-adevăr, ceva de spus, indiferent de dezbaterile din Parlament ori dacă va fi sau nu referendum naţional în chestiune.
Episodul Scut spaţial ne poate poziţiona altfel în lume, adică nu ca aliaţi servili ai Statelor Unite, nici ca semi-vecini ostili ai Rusiei, ci ca un stat care ştie ce decizii să ia şi ştie ce poate câştiga, dar şi ce risca.
Ne-am putea relansa, dinamiza, eficientiza, cu acest prilej, relaţiile şi cu America, şi cu Rusia (căci cele cu Iranul au intrat, oricum, în cel mai bun caz, pe linie moartă). Dar unde sunt preopinenţii competenţi, avizaţi sau măcar de bun-simţ, fără prejudecăţi şi idiosincrazii, ai unei asemenea discuţii? Că de flecari, de toate culorile, avem destui. Destul!
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
