Pentru mine, viaţa continuă să fie un miracol
Convorbire cu prof. univ. Vasile Stănescu, membru de onoare al Academiei Române
- Comunitatea academică v-a sărbătorit de curând cu
prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani, o vârstă frumoasă cu atât mai mult cu cât sunteţi încă activ în calitate de conducător în cadrul comitetului director al Fundaţiei „M.H. Elias“. Cum priviţi spre anii care au trecut ca „norii lungi pe şesuri“?
- Ca beneficiar al unei longevităţi norocoase, am trăit, ca şi mulţi dintre români - ca prizonieri ai unei epoci dramatice - o răscruce a istoriei, cu vânătoare de vrăjitoare şi compromiteri iremediabile, un regim care a distrus societatea, libertatea spirituală, intelectualii, a izolat oamenii, a înfometat populaţia. Am trăit împreună confiscarea personalităţii, frica, deznădejdea şi delaţiunea, intimidările şi marginalizarea, dramele arestărilor, detenţiilor şi asasinatului politic, promovarea falselor valori, întârziind astfel istoria. Am rezistat prin convenţional, ducând o viaţă paralelă, printr-un exerciţiu de mimare, neverosimilă, degradantă. Ca trăitor şi martor al acelor timpuri, conştiinţa mă obligă, chiar dacă personal nu am avut niciun fel de implicare, să port cu mine povara răspunderii epocii. Este o povară dureroasă pe care mi-o asum. Trecerea şi, mai ales, răscumpărarea fiecăruia vor fi judecate, până la urmă, de istorie.
- Aţi reuşit să vă păstraţi un echilibru şi o seninătate de admirat, calităţi pe care izbutiţi să le transmiteţi celor din jur. Cum?
- Mi-a trebuit multă putere pentru a înfrunta toate valurile vieţii - şi nu au fost puţine - să forţez destinul şi să supun timpul, să înfrâng nenumărate bariere, inclusiv psihologice, şi să promovez o atitudine pozitivă. Am căutat, atât cât mi-a stat în putinţă, să mă detaşez pentru a putea fi propriul meu obiect de studiu, propriul meu critic, să nu mai am certitudini, ci numai dileme, să-mi pun tot timpul întrebări, să înlocuiesc atitudinea dogmatic-autoritară „sau/sau“ cu cea antinomică „şi/şi“.
- Sunteţi o personalitate respectată şi admirată, fapt remarcat cu prisosinţă şi la această aniversare. E o performanţă mai ales într-un timp când parcă toată lumea e în gâlceavă cu toată lumea?
- Nu am intrat în gâlceavă cu lumea. Am căutat liniştea şi împlinirea în mine însumi. Astfel, am încercat, şi în bună măsură am reuşit, să promovez şi să readuc în memoria colectivă şi în patrimoniul naţional multe valori ale culturii române, marginalizate sau excluse ideologic şi politic, unele chiar după executarea unor ani grei de închisoare. Mi-am asumat o atitudine nonconformistă, de „susţineri suspecte“, care meritau însă riscul, de care eram perfect conştient. Nu am considerat niciodată şi nu voi considera atitudinea mea ca acte de dizidenţă sau de rezistenţă. Ea a decurs firesc, ca o atitudine de moralitate şi responsabilitate, o atitudine de conştiinţă. Mărturisesc că nu m-au ocolit vanitatea şi orgoliul, libertatea de a judeca pe alţii, după cum nu m-au ocolit nici eşecurile, ameninţările, vise spulberate, speranţe înşelate.
- Cum priviţi înapoi?
- Cred că pot să privesc înapoi cu împăcare şi mulţumire... Până la urmă totul depinde de unde te situezi între cuplurile de opuşi: virtute şi viciu, armonie şi confruntare, progres (inovaţie şi înnoire) şi resemnare. Depinde cum te raportezi la sacru, la mediul social, la valori. Kant spunea: „Nu importă ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi
face din sine“.
- Secretul longevităţi dumneavoastră este activitatea pe care o continuaţi cu acelaşi dinamism. E o lecţie desprinsă de-a lungul anilor?
- Am învăţat de la viaţă că fiecare om este unic, fiecare are propria sa filosofie de viaţă; că fiecare vine cu propria încărcătură somatică, de cultură şi civilizaţie; că viaţa continuă să fie un miracol, că libertatea spiritului şi frumuseţea cunoaşterii nu se pot obţine decât prin dăruire de sine. De aceea, am făcut din muncă o adevărată religie. Ea m-a eliberat de multe obsesii, fiind închinată devotamentului, abnegaţiei şi pasiunii, perfecţionării şi căutărilor şi, mai ales, întrebărilor - fără de care raţiunea moare - întrebări unele rămase, şi în prezent, fără răspuns. M-am străduit să fac diferenţa dintre a şti, a înţelege şi, mai ales, a te îndoi.
- Şi bucuriile câte şi cum au fost?
- Am avut bucuria creaţiei şi a cunoaşterii, a neliniştilor, incertitudinilor şi aşteptărilor, a meditaţiilor şi reflecţiilor, a inspiraţiei şi intuiţiilor. Am avut, de asemenea, bucuria trăirilor în respect faţă de cei din jur, în morală, în adevăr şi dreptate, cu demnitate şi responsabilitate, toate percepute ca dispoziţii testamentare ale părinţilor şi profesorilor mei. Această responsabilitate îmi aminteşte de întrebarea - îndemn a lui Simion Mehedinţi adresată studenţilor: „Puteţi să creaţi şi să adăugaţi elemente noi de civilizaţie şi cultură românească? Dacă da, atunci sunteţi o generaţie nouă, dacă nu, atunci nu sunteţi decât nişte exemplare tinere, o simplă continuare“.
- Aşa fiind, vă regăsiţi în realitatea de azi?
- Nu mă regăsesc în condiţiile şi mediul în care trăiesc. Democraţia noastră, extrem de permisivă, continuă să legitimeze mediocritatea, care nu face decât să prelungească deriva societăţii, să întârzie, de fapt, istoria. Privesc cu uimire şi durere la ceea ce se întâmplă în jur. Trăim o lume care nu mai ştie să se bucure şi să plângă, o lume în care s-a instalat violenţa şi cinismul, lichelismul, incompetenţa, dispreţul şi mitocănia, o lume, paradoxal, a Internetului, dar şi a „zgomotului“, a „gălăgiei“, o lume devastatoare, frustantă, în care competenţele nu mai prezintă interes social, oportunismul face casă bună cu slugărnicia şi înşelăciunea... o nelume.
- Sunt simptomele unei crize resimţite, în forme diferite, în întreaga lume.
- Într-adevăr. De aceea mă întreb: omenirea se găseşte oare într-o criză de destin? Oare inteligenţa se va lăsa învinsă de instinct? Să fi ajuns, cum spunea Mihail Ralea, „în epoca în care idealurile au dispărut, omul se întoarce violent de unde a plecat, adică de la biologic“?
- Lucian Blaga scrie într-una din poeziile sale: „Bătrânul tace:/ Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!“.
- Toate etapele trăiesc eternitatea, dar în ultima devenim obsesiv conştienţi de ea şi de avatarurile ei. Cu excepţia bătrânilor prin naştere, bătrâneţea rămâne o stare de spirit; ea trebuie învăţată. Depinde de măsura în care reuşim să ne cunoaştem din interior, de unde izvorăşte înţelegerea, înţelepciunea, împăcarea cu sine şi cu viaţa şi, mai ales, iubirea. Îmi vin în minte cuvintele lui Abraham Lincoln: „La sfârşit nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii tăi“. Ce să vă spun? Pentru mine, viaţa continuă să fie un miracol, un mister, ceva între realitate şi visare. Cred că am reuşit să conserv în suflet o parte din propria-mi copilărie, ca putere de regenerare sufletească şi de rezistenţă împotriva răului şi urâtului din jur, că nu m-au părăsit reveriile, nostalgiile, chiar speranţele, că am reuşit să mă împac cu lumea, cu mine însumi şi cu Dumnezeu. Toate mă fac să mă bucur de viaţă, de un răsărit sau de un apus de soare, de frumuseţea florilor, de un clipocit de apă, de adierea unui vânt, de faptul că încă se poate vorbi cu mine, nu despre mine, că am conştiinţa datoriei împlinite, că nu am pierdut vremea şi că nu am rămas dator.
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
