Gropile Romaniei

Acum cînd mai tot românul a avut posibilitatea de a călători în străinătate şi a văzut cu propriii lui ochi modul de viaţă occidental, ce infrastructură rutieră au, ce curăţenie este pe străzi, în locurile publice, la staţiile de benzină, în toaletele publice, cum arată monumentele de cultură şi de artă, cum sînt întreţinute, ce respect este între oameni sau ce destinsă este atmosfera în locurile şi mediile frecventate de oamenii de rînd, este foarte greu de înţeles de ce atunci cînd revin în ţară, în loc să se manifeste civilizat şi să-i educe, la rîndul lor pe copiii rămaşi acasă, îşi reiau vechile practici şi redevin "români". Nu ştiu cum nu ne crapă obrazul de ruşine atunci cînd mai vine, din greşeală, cîte un străin pe la noi şi îl întîmpină încă de la graniţă maldărele de gunoi sau toaletele vandalizate şi insalubre de la staţiile de alimentare cu carburanţi sau din supermarketuri, drumurile pline de gropi şi de noroi. De aici se vede că acela care ne conduce astăzi nu are suflet de român, pentru că dacă ar avea un dram de sentiment patriotic ar trebui să-l doară inima atunci cînd vede cît de degradată este viaţa compatriotului său în comparaţie cu aceea a neamţului sau a francezului, a austriacului şi chiar a maghiarului. Ca să luăm ca exemplu numai pe cei din urmă, aceştia sînt de invidiat. Numai la cîţiva kilometri de graniţa cu România încep autostrăzile, adevărate perle de infrastructură rutieră, fără gropi, cu o lăţime corespunzătoare, curate, drepte. Cîmpurile sînt cultivate, iar, pe măsură ce te apropii de graniţa cu Austria, nu mai vezi pămînt necultivat, lăsat pîrloagă, aşa cum sînt mii de hectare lăsate în România, de am ajuns să importăm peste 70% din produsele agricole necesare traiului. Şi uite aşa, România se tîrăşte într-o mocirlă fără de sfîrşit, aşa cum arată în zilele acestea de început de primăvară, o iarnă care nu se mai sfîrşeşte, în tot ce înseamnă oraş sau sat din arealul autohton. Păcat de ţara asta bogată, pentru că românul este păcălit şi furat. I se micşorează salariile, i se micşorează pensiile, locurile de muncă dispar pe zi ce trece, în schimb taxele şi impozitele cresc, spre disperarea a milioane şi milioane de români. Mărirea poverii fiscale pentru fiecare cetăţean nu va face decît să favorizeze pierderea locurilor de muncă. Societăţile comerciale vor renunţa rînd pe rînd la salariaţi, iar şomajul tehnic va deveni cea mai ieftină şi comodă soluţie de restructurare a activităţii întreprinderilor. În loc să încurajeze crearea locurilor de muncă, Guvernul a ales să transfome şomajul tehnic în politică economică de stat. Cît ori mai răbda românii este greu de presupus, dar şi cînd se vor trezi va fi vai şi amar de tot regimul Băsescu, cu ai lui ciraci cu tot. Pentru că bani sînt, dar aceştia iau drumul străinătăţii prin diferite forme legale sau mai puţin legale, dar sub supravegherea îngăduitoare a guvernanţilor noştri. Nu mai menţionez aici forma cea mai uzitată de scoatere prin bănci a avuţiei acestui popor, dar este strigător la cer atunci cînd afli că, de exemplu, după ce i-a retrocedat ilegal castelul şi domeniul Peleş ex-regelui Mihai, acum statul român mai plăteşte şi o chirie lunară de 52.000 de euro pentru că acesta a avut "bunăvoinţa" să închirieze castelul pentru a fi vizitat. Dar neobrăzarea nu se opreşte aici, ci, conform declaraţiei avocatului Casei Regale, mai există o pretenţie, aceea de a se lua măsuri pentru întreţinerea Castelelor Peleş şi Pelişor. El avertizează că din cauza degradării, o parte din zidărie s-ar putea prăbuşi. Aşadar nu este de ajuns că pînă în 1989 statul român a băgat bani grei în refacerea şi întreţinerea castelului, dar mai trebuie să şi investească în continuare, pentru ca, în final, probabil peste trei ani, acest fost cap încoronat să mai încaseze şi 30 de milioane de euro din vînzarea domeniului respectiv către Ministerul Culturii sau Primăria Sinaia, nu mai contează. Cîtă neruşinare la aceste ploşniţe străine de neamul românesc, care au trăit, trăiesc şi vor să mai trăiască încă mult şi bine pe spatele acestui popor flămînd! Un alt exemplu semnificativ, apropo de clientela politică, este alocarea sumei de nu mai puţin de 5 milioane de euro pentru amenajarea a 3 pîrtii de schi în judeţul Suceava, la Suceviţa, Cîmpulung Moldovenesc şi Mălini. Parcă nu ar fi fost de ajuns cea construită la Gura Humorului, care a costat peste 10 milioane de euro, mai trebuiau, pe sărăcia asta, încă 3. Este tot ceea ce ne lipsea. Am terminat cu autostrăzile, acum mergem cu schiurile, iar, pentru a asculta sfaturile chiriaşului de la Cotroceni, şi cu avioanele. Este superb, o să avem o ţară de schiori. Mergem cu avionul la Suceava şi de acolo o luăm la vale pe schiuri. Fie vară, fie iarnă, chiar dacă "iarna nu-i ca vara", noi vom merge pe schiuri. Ce autostrăzi, ce drumuri naţionale, noi ne dăm cu schiurile! Gata cu gluma. Să ne trezim şi să revenim la realitate. Nu doar alocarea nejustificată de fonduri, ci şi unele decizii anunţate de Guvernul Boc l-au adus pe acesta la chemarea în instanţă. În 2009, cabinetul condus de "eminentul jurist " a reuşit performanţa de a i se intenta 226 de procese. Majoritatea acţiunilor au fost pierdute de guvern. Greşelile acestuia "ustură" buzunarul public din cauza sutelor de procese în care executivul este chemat să dea socoteală. Fiind vorba de bani de la bugetul de stat, e normal ca informaţiile legate de despăgubirile pe care sîntem pe punctul de a le plăti să fie publice, în aşa fel încît românii să ştie pe ce se duc o parte din sumele achitate sub formă de impozite. Pe motiv că nu există evidenţe în legătură cu sumele plătite, Guvernul Boc ne-a oferit doar numărul proceselor din 2008 (251) şi 2009 (226) şi cea mai mare despăgubire cerută de un petent: 6.594.431 de lei. De altfel, de la primul mandat al lui Emil Boc la Palatul Victoria, s-a debutat cu un scandal uriaş, care a ajuns în cele din urmă în justiţie. Ambiţia noului premier de a scăpa de toţi angajaţii care îi aminteau de predecesorul său, Călin Popescu-Tăriceanu, îi costă scump pe contribuabili, avînd în vedere că 46 din cei 61 de salariaţi ai Secretariatului General al Guvernului şi Corpului de Control al prim-ministrului şi-au recîştigat în instanţă posturile. Executivul va trebui să-i reîncadreze şi să le plătească lefurile restante pe un an, suma ridicîndu-se la aproape un milion de lei. Guvernul se consolează cu ideea că a atacat deciziile la Curtea de Apel Bucureşti, dar şansele de cîştig sînt minime, dacă luăm în calcul faptul că ordonanţa prin care s-au făcut respectivele concedieri a fost respinsă de Curtea Constituţională. La fel se întîmplă şi în cazul deconcentratelor, unde şefimea numită de partidele care s-au perindat la putere se înghesuie pe cîte un scaun mai ceva ca în autobuzele de navetişti. Aşa s-a ajuns ca trei directori de la trei partide diferite să ocupe acelaşi post, fiecare dintre ei cîştigîndu-şi locul de muncă în instanţă, iar românii să achite trei salarii. Şi alte categorii bugetare aşteaptă să execute guvernul. Legea 221, adoptată în 2008, care prevedea majorarea cu 50% a lefurilor cadrelor didactice poate da peste cap vistieria. Chiar dacă Emil Boc a emis o ordonanţă prin care prevederile actului normativ erau blocate, instanţele au încurcat socotelile executivului şi e posibil ca, în curînd, să existe sentinţe definitive care să spună că salariile dascălilor trebuie crescute aşa cum scrie la lege. Rădăcina acestui posibil conflict este la Tîrgu-Mureş, unde organizaţia sindicală "Spiru Haret" a obţinut soluţii definitive şi executorii în procesele în care cerea aplicarea Legii 221. Avocaţii dascălilor au găsit o portiţă care le-a permis astfel de acţiuni, iar instanţa le-a dat pînă acum dreptate. Dacă şi la recurs sentinţa va fi favorabilă profesorilor, 5.000 de cadre didactice îşi vor cîştiga majorarea cu 50% a salariilor. În plus, în momentul de faţă sînt şi alte sindicate din teritoriu care, utilizînd "modelul Tîrgu-Mureş", s-au adresat justiţiei şi aşteaptă verdictele. Varianta potrivit căreia cadrele didactice vor obliga statul prin sentinţe judecătoreşti să aplice Legea 221, votată în unanimitate şi promulgată de preşedintele Traian Băsescu, stă în picioare. Nu trebuie să uităm că în 2009 Guvernul Boc a fost constrîns prin acţiuni similare să se recunoască învins şi să plătească mai multe sporuri pe care magistraţii şi funcţionarii publici le-au revendicat la tribunal. La vremea respectivă, nota de plată a fost evaluată la aproape 2 miliarde de euro, cabinetul Boc avînd datorii şi astăzi. De asemenea, dacă problema salariului minim pe economie nu este rezolvată, Guvernul riscă o nouă acţiune, de data aceasta declanşată de confederaţiile sindicale la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Toate aceste procese înseamnă un consum financiar imens, iar notele de plată se achită de fiecare dată din bani publici, persoanele vinovate pentru astfel de acţiuni nefiind niciodată trase la răspundere. Ce-aţi zice, domnule Boc, dacă toate aceste procese s-ar îndrepta în final împotriva dumneavoastră, ca persoană, pe unde o să scoateţi cămaşa? Cu siguranţă nu o să vă văd bine. Nu veţi avea decît două alternative: ori puşcăria, ori glonţul. Aceasta este soarta slugilor, să fie sacrificate.