„Dezastrul este posibil, dar şi prevenirea lui poate fi concepută“
Convorbire cu acad. Mircea Maliţa
- Ne bucurăm de apariţia unei noi cărţi cu un titlu plin de semnificaţii
- „Minţi senine, minţi învolburate“. Cum poţi să-ţi păstrezi mintea cât de cât senină într-un timp atât de... învolburat?
- Tot la metafore apelăm. Dacă mintea e ca o oglindă, vezi să fie ştearsă şi să nu aibă crăpături. Dacă e vas, să nu-l ciobeşti. Dacă e atelier, să-ţi găseşti în el ce-ţi trebuie. Dacă e bricolaj, să aibă mărunţişuri combinabile. Dacă vrei să-ţi fie Pegasul, calul cu aripi care te duce pe Olimp, vezi să nu-l hrăneşti cu paie, ci cu ovăz bun. Mintea poate fi văzută şi ca un loc de comandă, cu cârmă şi comenzi, care îţi duce corabia pe vreme rea sau bună, te face să-ţi găseşti ţinta şi să nu te scufunzi. Oricâtă grijă îi porţi, ţi-o răsplăteşte însutit.
- Sunteţi într-o permanentă gâlceavă, dacă pot spune aşa, cu acel homo fraudens. Cine este şi cum îl recunoaştem, formele de manifestare fiind, nu o dată, destul de abile? Ar putea mintea unor oameni de acest fel să fie transformată, şi cum?
- Homo fraudens e o specie ce convieţuieşte cu Homo sapiens. El poate fi tot atât de inteligent, dar are mania fixă de a înşela continuu şi de a obţine ce nu i se cuvine. Este parazitar. Când el prosperă, alţii sărăcesc. Dacă se înmulţeşte dincolo de o limită admisibilă, restul societăţii eşuează. O scufundă, o trage la fund.
- Afirmaţi că crizele se nasc în minţile oamenilor şi acolo trebuie oprite. Cum a apărut această criză, cum şi când se va sfârşi?
- Cum se dezechilibrează mintea senină şi cum se pierde în turbulenţă, ceaţă şi furtună? Explicaţia pare simplă şi este, într-adevăr, inteligibilă oricui. Două caracteristici ies din făgaş şi iau proporţii exuberante: lăcomia şi aroganţa. E o transformare a omului normal în fraudens: vrea ce nu e drept să aibă şi afirmă că ştie când doar crede. Nu se poate opri, societatea dă în bară şi ceasul ei se opreşte. Crizele economice şi cele de altă natură pot fi lungi ca nişte comete. Consecinţele lor stăruiesc decenii întregi. Până după 2020 efectele ei s-ar putea estompa.
- Cum interpretaţi relaţia dintre globalizare şi criză?
- În globalitate, totul se leagă şi astfel totul se propagă. Nu doar pandemiile lovesc la scară universală, dar şi viruşii economiei sau finanţelor se extind cu iuţeală. Te loveşti local şi te doare global.
- Care este lecţia pe care ar trebui să ne-o însuşim din această criză?
- Plouă cu lecţii în toate direcţiile. Societatea umană îşi dezvăluie în criză toate slăbiciunile. Pentru salvarea aparenţelor ele stăteau pitite în faldurile ţinutei oficiale. Şi brusc descoperi că omenirea era grav bolnavă: inegalităţi frapante, discrepanţe şi fisuri, conflicte vechi insolubile şi altele noi ameninţătoare, absenţa de norme şi reglementări în zona globalităţii, pieţe falsificate şi dominate, sărăcie şi înapoiere în proporţii inadmisibile. Brusc, toate activităţile se opresc şi luciditatea îşi face loc. De ce trăim într-un sistem atât de şubred? Oare nu pierdem cursa supravieţuirii? Dezbaterea postcrizei a început şi este promiţătoare. Nu este cotlon nevizitat, de la tehnologie şi energie, până la educaţie şi mediu, unde apar zilnic soluţii, scenarii noi şi chiar realizabile.
- Care apreciaţi că este şi cum ar trebui să fie rolul presei în societatea românescă?
- Mă mărginesc să spun ce cred despre rolul informaţiei de masă, TV, calculatoare, ziare şi altele. Aştept cu nerăbdare să le consult de câte ori pot într-o zi şi să aflu ce se întâmplă semnificativ în lume, ce experienţe şi rezultate noi se înregistrează, ce performanţe au fost depăşite în artă, sporturi sau ştiinţă? Dar dacă preţul accesării lor este traversarea unor câmpuri de deşeuri, întâmplări ordinare, biciuirea simţurilor, căutarea de senzaţii tari într-o pustietate a realului, mă tem că nu deschid nici TV-ul, nici ziarul. Nu străbaţi zilnic Sahara ca să cauţi o oază prăpădită.
- Sfârşitul celui de al doilea Raport al Clubului de la Roma, Omenirea la răscruce, atrăgea atenţia că va veni o vreme când austeritatea va fi nu doar o valoare morală, ci o condiţie a supravieţuirii. Se întâmpla prin deceniul opt al secolului trecut. Credeţi că ne apropiem sau chiar a venit un asemenea timp?
- Georgescu-Roegen, marele economist care a lăsat o operă ştiinţifică impresionantă, spunea că omenirea se îndreaptă spre o zonă a economiei rarităţii în care resursele se reduc drastic şi în care legea a doua a termodinamicii, aceea a morţii entropice, va ameninţa din plin. Evident, cuvântul risipă va fi mai grav decât orice delict, iar etalarea unui bun personal în faţa unui public dens şi auster va fi o sfidare intolerabilă. Nu cred că timpul acesta a venit, dar Georgescu-Roegen avea dreptate când ne punea în gardă. N-a zis Paul Valéry că şi civilizaţiile mor?
- O întrebare întâlnită şi în carte. Dezastrul descris în multe scenarii poate fi unul fatal? S-ar putea preveni, şi cum?
- Dezastrul este posibil, dar şi prevenirea lui poate fi concepută. În mijlocul tuturor necazurilor şi a crizei, ştiinţa şi tehnologia nu şi-au moderat ritmurile de creştere, în cel mai fructuos secol al cunoaşterii. Cu cât mai dificilă este o problemă, cu atât impulsul de a o rezolva e mai viguros. De aceea nu mi se pare cu sens să fâlfâi permisiunea înşelării sau a miturilor şi să critici ştiinţa şi civilizaţia, în momentul când miturile sunt pierzătoare, iar cunoştinţele colace de salvare.
- Care ar fi leacul pentru minţile prea învolburate?
- Oferă minţii subiecte antrenante, subiectele tari ale realităţii, pune-o la încercare, fă să te acompanieze când eşti antrenat în treburile profesiunilor, când rezolvi problemele vieţii şi ale cunoaşterii şi ea va fi senină, fără învolburări şi furtuni. îngenuncheaz-o şi pune-o să recite în gol preceptele filosofiilor la modă, după care realitatea nu există, lumea este o invenţie umană, adevărul şi ştiinţa sunt reduse la un consens, iar societatea dispare în faţa comunităţii, sau repetă-i pasaje din gânditori disperaţi sau nihilişti ai vremii noastre şi mintea va arăta ca o nălucă sfrijită, epuizată, într-un decor de fum şi pucioasă.
- Cititorul cărţii este, fără îndoială, impresionat de evocarea unor mari personalităţi culturale şi politice pe care le-aţi cunoscut de-a lungul anilor. În special, cele trei mari doamne ale politicii: Eleanor Roosevelt, Margaret Thatcher şi Benazir Bhutto. Ce legătură se întrevede între gloria, puterea şi autoritatea de care s-au bucurat cu minţile lor?
- Într-adevăr, mintea le explică în mare măsură, dacă nu neglijăm şi momentul istoric pe care l-au trăit. În afara minţii lor: criză, război, volbură, probleme grele. În interior, luciditate, claritate, devotament total pentru o cauză supremă. Toate trei şi-au îmbrăcat acţiunea în idei limpezi asupra demnităţii umane, care au devenit curente de gândire, îmbrăţişate de un public larg şi reţinute de istorie.
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
