Suntem în săptămâna Patimilor, când fiecare zi este „mare“ prin semnificaţiile ei pentru mântuirea noastră, într-un ritm ce poartă deodată spre Răstignire şi Înviere. Pregătirile sunt în toi şi suntem invadaţi
de reclame, când cu „preţuri fără concurenţă“, când cu „oferte speciale“ sau... „fiindcă meritaţi“ (oare pentru ce?). Mai nou, se propun cele mai tentante „destinaţii pentru Paşti“ şi, probabil, cei care o fac nu ştiu că e vorba de o sărbătoare a „trecerii“. Spre ce? Spre ce ne poate duce Hermes, zeul comerţului, dar nu numai, într-un timp de criză datorată, cum scria un gânditor, lăcomiei şi aroganţei?! Întreagă această zarvă dezvăluie un aspect foarte perfid al secularizării. Spre seară se aude blânda tânguire a clopotelor Bisericii chemând la denii, o altă „destinaţie“, una a adevăratei regăsiri de sine, după ce, lepădându-ne de zgura relelor, hotărâm să luăm crucea şi urmăm lui Hristos. Să ascultăm chemarea clopotelor mai ales acum, când petrecem zilele săptămânii Patimilor lui Hristos, când Fiul lui Dumnezeu „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui“. Şi ne vom putea bucura de taina Învierii, cum o făceau strămoşii, şi împreună să luăm Drumul Crucii, putere a lui Dumnezeu, simbol al înnoirii creaţiei, împodobindu-ne cu virtuţile creştine pentru a fi vrednici să ne împărtăşim din lumina Învierii. Altfel, cea mai mare sărbătoare a creştinilor devine un festin oarecare cu „spor de casă“ pentru comercianţi, în timp ce omul, cum spunea Petre Ţuţea, „devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“.
Să urmăm chemării clopotelor Bisericii, stăruind a afla sinele cel tainic, întrebându-ne cu gravitate în cine şi cum ne regăsim ca să putem şti de unde pornim spre a-L urma pe Hristos, care ne asigură: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“. Care lume? Lumea lui „a avea“, atât de bine ilustrată de Iuda, unul dintre apostoli, cel care L-a trădat pe Iisus şi apoi L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu cu treizeci de arginţi ca pe o marfă oarecare şi ca pe un rob. Ceva mai înainte, atunci când Maria I-a uns picioarele cu mir de nard, Iuda, mimând bunele intenţii, a spus că era bine ca mirul să fi fost vândut, iar banii să fie daţi săracilor. Se ruga David: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele“. Panta abruptă a căderii din condiţia de ucenic al lui Hristos a continuat cu sărutarea ce a pecetluit înlocuirea păcii cu trădarea. Cât de actuală e întrebarea: „Iuda, prin sărutare îl vinzi tu pe Fiul Omului?“. Atunci, ca şi acum, totul pare a fi de vânzare şi, în virtutea libertăţii ce ne-a fost dăruită, la limită, îl putem vinde şi pe Fiul lui Dumnezeu, care, în nesfârşita lui iubire şi răbdare, primeşte. Dar care este preţul, căci este un preţ. La ce i-au fost de folos lui Iuda banii primiţi? Când şi-a dat seama, a mărturisit: „greşit-am vânzând sânge nevinovat“, fără a-L recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu. În încercarea vană de a-şi salva conştiinţa, a vrut să dea înapoi banii fariseilor şi cărturarilor, care nu i-au primit şi, pilduitor, din tot ceea ce a avut, nu i-a rămas decât să se spânzure. Mai mult, arginţii, „preţ de sânge“ fiind, nu au putut fi puşi nici în vistieria templului şi s-a cumpărat ţarina Olarului spre îngroparea străinilor şi numită, de atunci, „ţarina Sângelui“. Astăzi se ignoră cumva semnificaţia profundă a acestui episod, dar sunt studii în care este reliefată importanţa misiunii lui Iuda în iconomia Mântuirii. Cu adevărat relevant este însă actul său cu valoare paradigmatică pentru prăbuşirea lui „a fi“ spre „a avea“, cu ocolişuri perfide ce duc, mai devreme sau mai târziu, dar sigur, spre un iremediabil colaps existenţial. În noaptea Răstignirii, şi Petru s-a lepădat de Hristos, dar îndată a plâns cu lacrimi amare de pocăinţă care au făcut posibilă revenirea între apostoli prin întreitul legământ al iubirii.
În aceste zile, avem prilejul să aflăm din Sfintele Evanghelii toate cele prielnice înţelegerii restaurării condiţiei umane - despre judecata Celui care „va veni să judece viii şi morţii“, despre acuzaţiile şi condamnarea lui Hristos, despre arhierei, despre Pilat, despre ucenici, despre apostolul Ioan şi despre Maica Sfântă. Mai aflăm şi despre mulţimile care, doar cu şase zile înainte, la intrarea în Ierusalim, L-au slăvit pe Hristos ca pe un împărat, unul al acestei lumi, pentru că făcuse sănătoşi pe bolnavi, înmulţise pâinile, alungase demoni, înviase din morţi pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi pe Lazăr. Cel puţin o parte a acestei mulţimi, incapabilă să depăşească nivelul percepţiei, a împietrit, în echilibrul fragil dintre „a avea“ şi „a fi“, stare tocmai prielnică manipulării. Primii potrivnici I-au fost fariseii şi arhiereii, împuterniciţi să păzească respectarea întocmai a Legii, însă înrobindu-se formelor au uitat de conţinut şi, în loc să-l propovăduiască pe Dumnezeu, se „promovau“ pe ei înşişi, dând slava lui Dumnezeu pe slava oamenilor. Comportamentul lor este, psihologic, explicabil şi asta ne-ar ajuta să reperăm punctul de unde porneşte vârtejul formelor fără fond sau, mai rău, înlocuirea lor cu cele împotriva lui Dumnezeu şi, deopotrivă, nouă înşine. Ei sunt cei care au „instrumentat“ procesul dar, laşi fiind, n-au avut tăria morală să-l ducă la sfârşit şi s-au adresat lui Ponţiu Pilat. O altă ipostază a condiţiei umane, a puterii acestei lumi, irevocabil hotărnicită de deşertăciune: Pilat nu a găsit vreo vină lui Hristos, a şi spus-o, însă a cedat în faţa presiunii fariseilor. Cum cutuma era ca de sărbătoare să fie eliberat un condamnat, a întrebat mulţimile pe cine să elibereze. Opţiunea o ştim şi e de gravă luare-aminte, căci, întrebate de Pilat ce rău a făcut Hristos, au strigat: „Să fie răstignit!“. Mai mult, în timp ce Pilat se declară „nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia“, mulţimile aproape s-au condamnat singure: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“.
Drumul Crucii continuă anume arătând cum şi până unde ajunge căderea omului şi, totodată, cât de nesfârşită este iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, puterea Lui de a-l ridica la demnitatea de fiu al luminii. Au urmat, rând pe rând, hula, ispitirea, biciuirea şi răstignirea între cei doi tâlhari, dintre care unul, pocăindu-se pentru ce a făcut şi mărturisindu-L pe Hristos, a devenit primul cetăţean al raiului. Rugăciunea „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac“, sub care stă întreaga istorie, ne trimite la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, care văzându-L a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“. Când totul a fost săvârşit, Hristos se roagă: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul Meu“, adică Dumnezeului Celui viu. Astfel, moartea este învinsă pentru totdeauna, „cu moartea pre moarte călcând“ şi „celor din morminte viaţă dăruind“. Moartea cea care înspăimântă pe mulţi devine trecere de la vremelnicie la veşnicie. Poate că acesta este tâlcul unor versuri ale lui L. Blaga despre năluca alergând prin noapte spre Cruce şi care, ajunsă la Hristos, spune: „Mai departe nu m-aş duce./ Dă-te, dă-te doar puţin mai într-o parte./ Fă-mi şi mie loc pe cruce“. Din înţelesurile de ne-nţeles ce se desprind din aceste versuri se înalţă rugăciunea: „Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre“.
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
