Două treburi s-au întåmplat mai de curånd în relațiile Romåniei cu lumea: scandalul european iscat de președintele Sarkozy și ai săi pe seama țiganilor originari din Romånia și acordul romåno-azero-georgian privind transportul de gaz natural din zona caucaziană către Romånia, iar ceva-ceva și în Europa de mai încolo (Ungaria, eventual Austria).
În primul caz, nu e „meritul“ Bucureștiului că Europa vorbește, în cheia respectivei etnii, despre noi. Dar am putea avea de cåștigat. Va trebui ca toți europenii să înțeleagă, în sfårșit, că romånii sunt una, țiganii (sau romii, sau rromii) sunt altceva și că această problemă nu este doar una romånească, ci și una care privește întreaga Europă Unită. Dezbaterea ține de diplomația multilaterală și, de data aceasta cel puțin, Romånia este, vrånd-nevrånd, în centrul atenției. De bine – de rău, Romånia este, aici, bine situată. Majoritatea statelor și instituțiilor europene, inclusiv sectoare importante din Franța, sunt pe o poziție apropiată de cea a Romåniei. Că politica noastră europeană, ca și, în general, politica noastră externă de tip multilateral, excelează cu încăpățånare în mutism și mediocritate, e altceva. De cånd Ceaușescu, Corneliu Mănescu sau Mizil se încontrau cu sovieticii prin Tratatul de la Varșovia sau CAER (deci tot în cadru multilateral), n-am mai întålnit vreo prestație romånească de luat în seamă, indiferent dacă în bine sau în rău, în incinte multilaterale, fie ele NATO și UE sau ONU, OSCE etc. (cu excepția remarcabilă a echipei Aurescu la Curtea de la Haga). În asemenea onorabile areopaguri suntem mai degrabă cuminți și anonimi decåt protagoniști. Nici în fruntea unor instituții europene sau internaționale nu se găsesc romåni, cum au polonezii președinte la Parlamentul European sau bulgarii la șefia UNESCO. În politica multilaterală, Romånia nu se prea vede, nu prea există.
În ce privește proiectul AGRI, deși formula de colaborare e tripartită, reușita e, în primul rånd, tot una a demersurilor bilaterale, ale Romåniei cu Azerbaidjanul și Georgia. Va fi o reușită dacă se vor găsi banii necesari și gaz suficient pentru proiect. Dar e încurajator, adică se vede că putem face ceva și pe cont propriu, nu numai ca interlocutori monosilabici prin felurite foruri, dar și – nu mai puțin important – pentru că, în sfårșit, se încearcă inițiative și în afara spațiilor NATO și UE, de a căror fascinație exclusivistă Bucureștiul postdecembrist nu se poate dezbăra.
Și atunci, pe ce tip de politică externă ar fi de mers? Pe cea bilaterală ori pe cea multilaterală? Dilemă stupidă, de genul pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata.
Da, politicii bilaterale – și cu SUA (relație în care luăm mai mult obligații și riscuri decåt avantaje), și cu Rusia (unde nu reușim nimic bun), și cu Germania, Turcia, Ucraina, China (unde există mari oportunități).
Da, și politicii multilaterale, ale cărei avantaje rămån a fi (re)descoperite. Moscova lui Putin-Medvedev nu mai pune preț pe multilateral, pentru Rusia, ONU, OSCE etc. sunt un fel de bătutul apei în piuă, iar în privința NATO și UE, decåt să vorbești deodată cu zeci de interlocutori, mai bine tratezi separat cu SUA, Germania, Franța, cu ceilalți și rezolvi mai operativ. Dar pentru un stat nu prea răsărit, ca Romånia, care nu prea are forță de negociere (nu pentru că ar fi sortit a rămåne un partener subaltern, ci pentru că nu știe să facă performanță), formula multilateralismului e cu atåt mai de practicat, dacă știi să atragi de partea ta aliați care să pledeze (și) cauza interesului tău național.
Pe scurt, avem nevoie de o politică externă activă „din toate pozițiile“. Mai ales că, mai nou, i se zice politică proactivă, ce-o mai însemna și asta (oare politica propasivă există?). Avem, de fapt, nevoie de o politică externă bună.
