Dezvăluirile americanului Roy Hallums despre trimișii lui Omar Hayssam la Bagdad
Contractorul american, Roy Hallums, care a fost luat ostatic în Irak în 2005 și s-a aflat în detenție împreună cu cei trei jurnaliști români, Sorin Mișcoci, Ovidiu Ohanesian și Marie-Jeanne Ion, povestește în memoriile sale cum a ajuns în aceeași închisoare subterană cu ziariștii români și ghidul lor, Mohammad Munaf, despre care a relatat că era cel mai speriat dintre cei din acest grup. Cartea „Buried Alive: The True Story of Kidnapping, Captivity, and a Dramatic Rescue“ a apărut în februarie 2010 peste Ocean și-l are drept autor chiar pe Roy Hallums, colegul de detenție al ziariștilor români răpiți în Irak.
Cel mai frapant lucru vizavi de jurnaliștii români este că aceștia aveau variante diferite pentru prezența lor în Irak. În timp ce colegilor lor de detenție le-au spus că sunt în Irak pentru a acoperi vizita președintelui Băsescu în duminica Paștilor la trupele române dislocate în această țară(?!), în România au vorbit tot timpul că se aflau acolo pentru a fi duși de către Munaf la oficialități irakiene de rang înalt pentru interviuri. Cert este că, într-un anumit punct al desfășurării evenimentelor, ceva s-a rupt, iar vizita lor în Irak s-a transformat într-un episod de coșmar pentru ei și Omar Hayssam, care de la statutul de prosper om de afaceri sirian în România, care însoțea delegațiile prezidențiale în timpul mandatelor de președinte ale lui Ion Iliescu, a ajuns un proscris căutat internațional. Reamintim că, în momentul de față, România lucrează la o serie de documente bilaterale cu partea siriană în vederea stabilirii unui cadru juridic care să permită, printre altele, extrădări de persoane.
Nervi fără tutun
Autorul american povestește că lucrul cel mai insuportabil pentru jurnaliștii români în perioada detenției a fost lipsa țigărilor și, odată cu acest lucru, cedarea nervoasă. „Românii erau într-o stare nebună. Fuseseră obligați de către răpitori să filmeze o casetă video în care armele erau îndreptate spre capetele lor, în timp ce cereau Guvernului român retragerea a aproape 900 de soldați români din Irak. Dar ei nu erau atât de preocupați de reducerea trupelor, cât de reducerea dozei lor de nicotină. Cei trei ostatici români aveau un obicei: fumau cam două pachete de țigări pe zi. Acum nu mai aveau ce fuma și erau practic înnebuniți. Discutau non-stop și, deși erau legați la mâini și la picioare, gesticulau cu mâinile și brațele când gardienii erau în afara camerei“, potrivit lui Roy Hallums.
Planuri ucigașe
Starea de surescitare în rândul celor trei ajunsese deja patologică, iar pentru a putea savura o bere împreună cu o țigară erau în stare să și ucidă, urzind planuri în acest sens, povestește Roy Hallums în cartea „Buried Alive: The True Story of Kidnapping, Captivity and a Dramatic Rescue“, apărută la începutul acestui an peste Ocean. „Unii dintre ei erau foarte apropiați de mine așa că simțeam fiecare mișcare, iar când se mișcau chiar mă atingeau. La un moment dat, lipsa țigărilor a devenit acută pentru cameraman; ne-a rugat să-l ajutăm să-i omoare pe gardieni și să evadăm. «Suntem mai mulți aici decât sunt ei afară. Când vine gardianul cu mâncarea, data viitoare, îl omorâm și ieșim de-aici», a spus Sorin. «Să presupunem că-l omorâm», i-am spus, «dar ce se întâmplă când urcăm și dăm peste cinci, șase gardieni cu AK 47? Și-apoi, să presupunem că scăpăm de oamenii înarmați, unde ne ducem, cu ce mașină? Avem nevoie de indicații să ajungem la Bagdad. Și dacă ne opresc la un punct de verificare al poliției irakiene, iar polițiștii corupți ne aduc înapoi pentru a încasa o recompensă generoasă de la răpitori? Împrejurările evadării nu sunt favorabile». Asta nu l-a convins. Sorin dorea să-l omoare pe gardian pentru a obține o țigară. Și o bere – Sorin și ceilalți români vorbeau neîncetat despre cum ar bea o bere sau un pahar cu vin și ar fuma o țigară. Sorin chiar dorea să-i ucidă pe gardieni. Florence i-a spus că nu ne aflăm în cele mai bune circumstanțe și să ne mulțumim că suntem încă în viață. Dacă ne opunem gardienilor s-ar putea să nu mai fim în viață pentru lung timp“, povestește autorul.
Marie-Jeanne vorbea fluent araba
Contractorul american Roy Hallums mai scrie că această situație de tensiune a condus-o pe Marie-Jeanne să negocieze cu răpitorii unele condiții, cum ar fi fumatul. „După două săptămâni de suferință din cauza lipsei țigărilor, românii au răbufnit și Marie s-a confruntat cu Omar. Pentru că vorbea araba fluent, ea l-a convins să le dea românilor privilegiul de a fuma. Bărbații puteau fuma o țigară zilnic, când ieșeau dimineața la baie, iar Marie, pentru că era femeie, avea dreptul la două țigări pe zi, de asemenea când ieșea la baie“, scrie Hallums.
Bătăile lui Sorin Mișcoci
Americanul mai povestește că deținuții comunicau între ei prin semnale tactile, după care își vorbeau. Un episod petrecut într-o seară revine în memoria autorului, atunci când, dintr-o eroare, cameramanul Sorin Mișcoci a luat bătaie de la unul dintre gardienii care îi păzeau. „Amar îmi atingea mâna dacă voia să vorbească, iar eu îi atingeam încheietura mâinii lui Florence (jurnalista franceză Florence Aubenas răpită în Irak – n.r.) atunci când voiam să vorbesc cu ea. Din greșeală, aceste semnale s-au intersectat într-o seară. Doar ce terminasem de mâncat cina, când Hamid, unul dintre gardieni, se apucase să ne strângă din fața farfuriile. Accidental, Hamid l-a prins de încheietură pe cameramanul lui Marie (Marie-Jeanne Ion – n.r.), Sorin; era semnalul să înceapă o conversație cu ea. «Ce vrei?», a strigat Sorin în timp ce și-a ridicat masca de pe față, numai că în fața sa se afla Hamid. Greșeala aceasta l-a costat o palmă peste față“, își amintește Hallums.
Scopul vizitei?
Pe parcursul relatărilor din această carte, autorul poveștește că a auzit mai multe versiuni ale prezenței jurnaliștilor români în Irak și, de asemenea, scrie că cei trei ziariști ar fi fost inițial tratați destul de bine de către primii răpitori. Cu toate acestea, dacă ar fi venit pentru a acoperi un eveniment la care participa președintele Băsescu, aceștia ar fi trebuit să fie îmbarcați în aeronava prezidențială, odată cu toată delegația română. „Reporterii români veniseră în Bagdad să acopere vizita președintelui Băsescu în duminica Paștelui la trupele române dislocate aici în timpul războiului. Fuseseră răpiți pe 26 martie, pe o stradă de langă Flowerland Hotel, locul unde stăteau. Trei vehicule le-au înconjurat mașina, răpitorii au sărit asupra lor cu AK 47 și i-au băgat pe români și pe ghidul lor irakian în cele trei vehicule. Românii ne-au spus că i-au dus la o locație unde i-au ținut trei zile. Nou-veniții mi-au descris locația și condițiile în care fuseseră ținuți trei zile și totul era extrem de diferit. Mâinile și picioarele nu le fuseseră niciodată legate, stăteau într-un dormitor, aveau pături și primeau mâncare regulat. Când au fost mutați, li s-a spus că merg într-o locație nouă unde vor primi un tratament mai bun și mâncare mai bună. În loc de asta, au fost aduși la Robert și la mine, în închisoarea sub pământ unde stăteam noi“, povestește autorul american.
Munaf, văzut ca victimă
În memoriile sale, Roy Hallums tinde să creadă că Munaf nu a fost implicat în această afacere, cel puțin în cea de-a doua parte a poveștii, atunci când românii, împreună cu Munaf, au fost mutați de la răpitorii inițiali la gașca mai dură care îl țineau deja prizonier pe american. „Munaf a avut de asemenea parte de duritatea justiției din Irak. Munaf a rămas acuzat de complot pentru răpirea sa personală, cât și a reporterilor (români – n.r.) împreună cu Omar Hayssam, ale cărui conturi bancare au fost înghețate de Guvern (al României – n.r.) din cauza unor nereguli financiare. Planul lor era să îi răpească pe reporteri și să ceară de la Guvernul român mai multe milioane de dolari drept recompensă. Hayssam s-a oferit chiar el să plătească răscumpărarea ziariștilor răpiți în schimbul deblocării conturilor sale de către autoritățile române. Astfel, Hayssam și-ar fi putut recupera fondurile și, totodată, să arate ca un erou, practic un fel de bonus egocentric. Munaf este acuzat că i-ar fi convins pe reporterii români că le va înlesni interviuri cu oficiali irakieni de rang înalt și de planificarea întregii lor călătorii. Falsa răpire a mers conform planului. Contractorul american răpit în Irak mai afirmă că răpirea jurnaliștilor români a fost mult mai blândă decât condițiile în care a fost ținut el. „Prizonieratul lor inițial a fost clar diferit de al meu (al lui Roy Hallums – n.r.): ochii mi-au fost acoperiți și am fost legat bine, am fost ținut într-o cameră păzită tot timpul de gardieni, bătut și hrănit rar. Românii și Munaf, pe de altă parte, nu au fost legați la ochi sau încătușati. Mi-au spus că au fost ținuți singuri într-o cameră încuiată, hrăniți regulat și tratați bine în general“, mai spune Hallums. „Munaf a plâns mult și părea destul de deprimat și înfricoșat de răpitorii noștri. Tocmai din această cauză am fost complet surprins să descopăr că Munaf a fost acuzat“, relatează Roy Hallums în cartea sa, „Buried Alive: The True Story of Kidnapping, Captivity and a Dramatic Rescue“, apărută în SUA.
Întorsătură bizară
În opinia americanului, Omar Hayssam a fost creierul afacerii și acesta voia să aibă un dublu-câștig: să i se deblocheze conturile înghețate de autoritățile din România și să rezolve afacerea răpirii jurnaliștilor pentru a culege laurii unei asemenea operațiuni. „Dar printr-o întorsătură bizară a lucrurilor, Hayssam a fost arestat la trei zile după falsa răpire, fapt ce l-a împiedicat pe acesta să plătească recompensa. Cu toate acestea, falșii răpitori erau încă implicați în afacere, dar așteptau să fie repede remunerați pentru eforturile lor. Atunci când Hayssam nu a mai ajuns cu banii la ei, Munaf și românii au fost vânduți altei găști de răpitori. Practic, aceeași răpitori cu ai mei. Am aflat mai târziu motivul pentru care FBI-ul era atât de atent la detalii, atunci când mi-au făcut «debriefing-ul» vizavi de comportamentul lui Munaf, cât timp a fost ținut ostatic. Voiau să stabilească măsura în care Munaf ar fi fost mai mult răpitor decât ostatic, dacă acesta a fost mai bine tratat decât românii. Fără îndoială, Munaf a fost prizonier atât timp cât a stat cu mine; a plâns tot timpul. Și asta am spus Curții Supreme a Statelor Unite“, relatează americanul.
„Tu ești numărul 10?“.
Roy Hallums a mai povestit că într-o zi, la ușa casei sale, a apărut avocatul lui Munaf. L-a întrebat scurt: „Tu ești numărul 10?“. Bulversat de o asemenea întrebare, Hallums scrie că i-a luat câteva secunde să se lămurească ce vrea avocatul, după care a răspuns afirmativ. După această scurtă introducere, reprezentantul legal al lui Munaf l-a rugat să dea o declarație în privința perioadei de detenție petrecută împreună. Acest lucru s-a produs printr-o înregistrare video realizată într-o cameră de hotel din centrul orașului Memphis. Avocatul l-a întrebat pe contractorul american dacă Munaf a primit tratament special, iar acesta a răspuns negativ. Întrebat dacă Munaf a fost implicat în complotul răpirii, Roy Hallums a declarat că nu știe ce s-a întâmplat înainte să fie adus în aceeași cameră cu el, adăugând că, pe tot parcursul detenției, Munaf i-a vorbit despre familia sa.
„Dar Munaf nu era îngrijorat numai pentru el. Soția sa era însărcinată în opt luni și stresul provocat de răpire va duce la pierderea sarcinii. Împreună cu soția sa avea o fiică de 14 ani și de ani de zile încercau să mai aibă un copil, de fiecare dată nevasta sa pierzând sarcina. Munaf spunea că de data aceasta soția sa va duce sarcina la termen“, spune Hallums.
Businessman de succes
Americanul povestește și care erau interesele lui Munaf în Irak și care era legătura acestuia cu România. „Munaf era irakian după locul nașterii, dar a obținuse cetățenia americană și chiar locuise la New York într-o anumită perioadă. Cu toate acestea, familia sa locuia în România unde Munaf avea afaceri cu cherestea, o întreprindere care avea succes datorită eforturilor americanilor de reconstrucție a Irakului. Majoritatea clădirilor din Orientul Mijlociu sunt construite din blocuri de beton sau zgură, deoarece nu se prea găsește lemn. Americanii, totuși, căutau lemn pentru a contrui bazele lor militare. Munaf povestea că afacerea lui practic a explodat din această cauză. Vorbea despre familia lui des, după care izbucnea în plâns și nu se oprea până nu adormea“, descrie Hallums starea materială a lui Munaf.
