Sunt nişte animale ciudate, jivine extrem de vocale, care par a trăi
doar prin studiourile de televiziune. Lansaţi în eterul care suportă absolut orice, năvălesc în casele noastre, mai perseverenţi şi mai agresivi parcă decåt gåndacii de bucătărie. Iscaţi din neant, odată ajunşi pe sticla micilor ecrane se holbează încruntaţi şi se răţoiesc la noi ca la nişte loaze handicapate care, cred ei, trebuiesc dăscălite perseverent, clipă de clipă. Cufundaţi pånă-n gåt în haznaua autosuficienţei, iau un aer ofuscat, îşi dau ochii peste cap şi oftează din greu, cu subînţelesuri oculte, parcă numai de ei ştiute. Subliminar-grobian, mesajul lor este, de fapt: „Băi idioţilor, voi nu pricepeţi nimic. Aşa că lăsaţi-ne pe noi să vă învăţăm cum se trăieşte pe lumea asta. Şi mai ales cum stă treaba cu democraţia şi cu ecomonie de piaţă, fire-aţi ai dracu de papagali cocliţi“.
Toţi la un loc - şi fiecare în parte - îşi zic deontologi. Sau formatori de opinie. Iar atunci când îşi pierd creditul ca ziarişti se prezintă drept „analişti“. Analişti de ce anume? De absolut orice! De fapt, ei sunt doar nişte agarici plini de ifose, bogaţi şi totuşi nişte spânzură-foame nehaliţi, mercenari care, fără să stea prea mult pe gânduri, se vând curveşte celui care-i plăteşte mai bine. Unii - prietenii ştiu de ce - „prăşesc“ pe tarlaua lui Voiculescu. De câţiva ani buni, cei mai vehemenţi dintre ei, o armată de trombonişti, gurişti şi ţambalagii, stau însă aliniaţi smirnă în spatele lui SOV, „peştele“ care i-a scos, de mult, „la produs“, în fostul său post de televiziune. Ei bine, în cazul acestora, „procurorii ştiu de ce“.
Mogulul care nu vrea să sugă p... prin batistă
Sorin Ovidiu Vîntu a fost - şi nu i-a displăcut să fie recunoscut ca atare - unul dintre marii moguli de presă din România. Eficient ca orice mogul care se respectă, el a avut la picioare un întreg imperiu mediatic: televiziuni, ziare şi ziarişti. Care, declarativ, acţionau doar în interesul şi pentru buna informare a publicului. Dar asta era pentru „uz extern“. Ceea ce gândea cu adevărat SOV despre presă am aflat abia în primăvara anului 2010, când stenogramele unor convorbiri telefonice purtate de el cu unii colaboratori apropiaţi au aruncat în aer povestea idilică şi idioată cu „slujirea publicului“. Iată ce afla atunci Sergiu Toader de la mogulul Nuşulică: „SOV: Ai văzut? E atât de simplu, adică stai, mă, ce-mi trebuie? O sugem prin batistă, sugem p... prin batistă? Nu, tată! Ea este organizaţie care trebuie să răspundă intereselor de business ale patronului. Punct! Mai ales că patronul nu are niciun fel, repet, Sergiu, şi cred că vezi, azi nu am niciun fel de miză politică. Mă doare fix în c... de politică. Mă interesează doar piaţa de publicitate, piaţa media, industria media din România, industria electronică. E singurul lucru care mă interesează“. Ei, coane Sorine, asta cu lipsa mizei politice mai cânt-o şi pe la alte mase, că pe aici, pe Dâmboviţa, nu te mai crede nimeni. Probabil că până şi Mircea Geoană s-a lecuit. Şi, tot în primăvara anului trecut, SOV îi mai dădea subalternului său o directivă, pe cât de clară, pe atât de fermă: „SOV: A fost o etapă care a avut şi bune, şi rele. Fără discuţie! De-aia nu stau să fac o analiză pe ce a fost bun, ce a fost rău. Ştiu ce am nevoie astăzi, astăzi am nevoie de o organizaţie să răspundă comenzilor mele, ca la Audiul pe care îl am. Am dat de cheie, a pornit, am întors cheia pe stânga, s-a oprit“.
Am făcut tot acest ocol buruienos doar pentru a reaminti care este opinia reală a lui SOV despre imperiul său mediatic. Dar şi despre ce au de făcut toţi cei pe care-i plăteşte doar pentru ca să-l slujească. Bineînţeles că nu există niciun motiv care să ne facă să credem că asta nu s-a întâmplat dintotdeauna, inclusiv cu „deontologii“ care roiesc în jurul său, precum şobolanii în jurul caşcavalului. Spuneam la început că, în cazul acestora, „procurorii ştiu de ce“.
Recenta Ordonanţă prin care Parchetul General dispune redeschiderea dosarelor lui Vîntu descrie, pe larg, o şerpărie încâlcită compusă dintr-o mulţime fără număr de bănci, fonduri financiare, firme şi firmuliţe care au „dirijat“ drumul unor sume imense de bani, scurse, până la urmă, în buzunarele lui SOV. Dar tot acolo apar şi numele unora dintre cei mai vocali „formatori de opinie“ care, cu excepţia unuia singur, îşi fac şi acum de lucru printre ruinele imperiului mediatic pus pe roate de Nuşulică. Şi să fim clari, în cazul acestora, nu este vorba despre sumele de bani pe care ei le-au primit pentru apariţiile de pe micul ecran. Şi nici pentru prestaţiile lor publicistice. Cum să-i luăm, în ce ordine să-i enumerăm? Hai să fie în ordinea descrescătoare a sumelor primite. În această viziune, lider de necontestat, cu suma de 2,973 miliarde de lei, este Mircea Dinescu, „poetul-puşculiţă“, cel care, de la celebrul „Mircea, fă-te că lucrezi“, din Decembrie ‘89, şi până în ziua de azi, nu s-a învârtit decât prin locuri mănoase, de unde a putut să mulgă bani, cât mai mulţi bani. Într-un interviu-fluviu pe care i l-a dat lui Alex Mihai Stoenescu, Virgil Măgureanu îşi aminteşte că, pe timpul CPUN-ului, Dinescu era un tip guraliv care se tot învârtea pe acolo cerând drepturi pentru breasla scriitorilor. I s-a dat câte ceva din ceea ce a cerut şi, brusc, a devenit mult mai puţin vocal. Apoi, între 1990 şi 1993, poetul fost disident a ajuns preşedinte al Uniunii Scriitorilor. În acea perioadă s-a tot vorbit despre un scandal, acum uitat, privitor la o tipografie. Iar cam prin 1991, a înfiinţat „Caţavencu“. Cum de s-a prăbuşit tot acel munte de bani exact peste Dinescu? Păi de la „Caţavencu“ i s-a tras! Procurorii spun că poetul a primit acea sumă imensă în schimbul acţiunilor la „Caţavencu“ SA. Şi că banii i-au fost viraţi în conturi de către SOV, prin intermediul a două operaţiuni bancare efectuate în zilele de 11 noiembrie şi 21 decembrie 1999, cam pe vremea în care „cunoscătorii“ ştiau deja că FNI este pe ducă. Apoi, de atunci şi până în ziua de azi, Dinescu s-a tot învârtit pe lângă fabrica de bani a lui Nuşulică, ciugulind bani „de coşniţă“, ba de pe la gazetele patronate de SOV, ba de pe la Realitatea, unde apare şi acum şi mormăie, plin de ţâfnă, că ne paşte monstruoasa dictatură a lui Băsescu, căpcăunul pe care tot el îl cataloghează, în direct şi la oră de vârf, drept „un bou“. Ei, boier Mirceo, dacă matale sau vreun alt disident de catifea aţi fi avut curajul să-i ziceţi lui Ceauşescu, cu voce tare, că e bou, poate că alta ar fi fost evoluţia noastră postcomunistă. Dar nu aţi făcut-o, niciunul, deoarece Ceaşcă era un dictator adevărat, nu unul precum cel cu care ne tot sperii domnia ta.
Următorul deontolog de pe lista procurorilor este, cu voia dumneavoastră, Mihai Tatulici. Da, cel cu „Stradă, şcoală şi spital“. Şi cu reîmpădurirea munţilor cheliţi de capitalismul sălbatic din zilele noastre. Conform documentului pomenit, Tatulici ar fi primit de la SOV suma de 1,544 miliarde de lei. Poate că acum am uitat, dar tot Tatulici a fost cel care, pe la începutul anilor ‘90, pe când „Caritas“-ul era deja un buboi gata să se spargă, l-a invitat pe Ioan Stoica la o emisiune televizată, unde l-a prezentat ca pe un soi de salvator financiar al României. Atunci s-a vorbit că spălarea cadavrului „Caritas“ ar fi adus în buzunarele „deontologului“ câteva zeci de mii de dolari. Dar poate că nu au fost decât zvonuri, iar „hoţul neprins e, nu-i aşa, negustor cinstit“. În cazul banilor primiţi de la SOV, circuitul financiar a fost ceva mai complicat şi a început, conform Parchetului General, încă din 20 mai 1999, când SOV INVEST SA a încasat de la FNI 7,62 miliarde de lei. Suma - imensă pentru acele vremuri - a fost „plimbată“ între GELSOR SA, Sorin Ovidiu Vîntu, OMNIASIG şi IMOLA SA. Iar de acolo în conturile MIHAI TATULICI PRODUCTION SA, ca „plată contract cesiune părţi sociale“. Părţi sociale ale cui? Probabil că nu o să aflăm niciodată. Dar drumul ăsta întortocheat seamănă al dracu’ de mult cu un circuit de spălare a banilor.
Un traseu aproape la fel de îmbârligat au parcurs şi paralele primite de la Nuşulică de către Ion Cristoiu. Conform procurorilor, şi la originea acestora a stat o sumă de bani încasată de SOV INVEST de la FNI şi plimbată apoi pe la GELSOR SA, care „a virat suma de 1,3 miliarde ROL în contul lui Vîntu Sorin Ovidiu, care şi el a virat 980 milioane ROL la EDITURA CRISTOIU SA, reprezentând aport la capital pentru Vîntu Sorin Ovidiu - 670 milioane ROL, Cristoiu Ion - 300 milioane ROL şi Popa Nicolae - 10 milioane ROL“. Un circuit oarecum neclar în privinţa destinaţiilor sumei astfel plimbate, dar dacă cele câteva sute de milioane de lei s-au lipit de degetele lui Cristoiu, „să-ţi fie de bine, nea Ioane, să fie primit!“.
Dar, dintre toţi „mânuitorii de vorbe“ care au mişunat - şi mişună încă şi acum - prin ograda lui Vîntu, cel mai trist caz este cel al lui Cornel Nistorescu, ilustrarea vie a zicerii golăneşti „Băi nene, ce dulău ai fost şi ce javră ai ajuns!“. Dăruit de la cer cu un condei dumnezeiesc, el este autorul unor reportaje de neuitat. Dar şi al unor „producţii“ care i-ar umple de invidie chiar şi pe autorii de texte lăbărţate pe pereţii closetelor publice. Ca şef de ziare a fost submediocru şi a dat de gard cam cu tot ce i-a căzut în mână. Acum, după ce a falimentat gazeta înfiinţată cândva de către Ion Raţiu, Nistorescu scrie, aproape de unul singur, un soi de blog numit pompos „Cotidianul.ro“. Iar de un timp încoace îşi face veacul „pe sticlă“ la Realitatea. Măcinat de eşecuri acumulate pe toate planurile, ros de frustrări şi uzat de singurătate, el se metamorfozează, pe zi ce trece, într-un soi de babă cârcotaşă care stă pe marginea şanţului şi se zborşeşte isteric la oricine trece pe drum. Zilele trecute, ziarul nostru a făcut publice legăturile de afaceri care l-au legat, de-a lungul vremii, pe Cornel Nistorescu de „caracatiţa SOV“, aşa cum sunt ele descrise în documentul deja pomenit, emis de Parchetul General. Ce ar mai fi de spus? Că foştii angajaţi ai „Evenimentului zilei“ au sesizat că, de la un moment dat încolo, întreg ziarul a trecut, cu arme şi bagaje, în „tabăra lui SOV“? Că Nistorescu a devenit, aproape peste noapte, un soi de admirator, ce-i drept lispit de fanatism, al lui Nuşulică? De ce s-a întâmplat asta şi mai ales de când? Poate din momentul în care chiar prin redacţia EVZ a început să circule aşa-zisul „Dosar Camil“? Sau poate că nu! Poate că nea Cornel chiar îl admiră sincer pe „golănassul Nuşulică“? Nici asta nu o să aflăm, probabil, niciodată.
Ce rămâne în urma acestui ultim deceniu, pe cât de jegos, pe atât de păgubos? Mai nimic. Poate doar ideea că, de la Revoluţie încoace, ne-am uitat, hipnotizaţi parcă, în plombele aurite ale „deontologilor neamului“, pe care Băsescu îi tot botează „tonomate“. Dar, de astă dată, actualul chiriaş de la Cotroceni greşeşte. Ei nu sunt nici pe departe „tonomate“. Tonomatul este un aparat oarecum modern, care îţi aduce în minte imaginea tinerească a unei săli de dans. Nu! Ei sunt doar nişte flaşnete care însă nu pornesc întoarse cu manivele, ci doar „unse“ bine cu bani. Şi care hârâie gâjâit una şi aceeaşi manea filozofico-politico-economică, încheiată invariabil cu neaoşul „să moară mă-ta!“.
Vasile Surcel
 Citeaza acest articol pe saitul tau
|
|
|
Adaugă la Favorite 
Fă pagina Homepage
