Home Lumea-i Cum Este România viitoare a lui Eminescu

România viitoare a lui Eminescu

DISTRIBUIŢI

România, ca stat modern, și ființa pămånteană Mihai Eminescu și-au început drumul în lume cam în același timp. Poetul a crescut „odată cu țara“, ca să luăm în serios cåntecul pionieresc. Fiul căminarului din Ipotești avea nouă-zece anișori la Unirea Principatelor și 12 ani cånd țara își lua numele ei adevărat, cel de azi. Peste alți cåțiva ani, își încearcă și el talentul, în versuri închinate patriei, dar „copilărești“ și „stångace“, spune exigent cărturarul D. Murărașu. De fapt, versuri adolescentine, căci tånărul avea 17 ani, dar cam așa scriau atunci și poeții maturi ai zilei, Alecsandri, Bolintineanu, Negruzzi. Într-una din primele sale poezii publicate, îi ura patriei „Brațele nervoase, armă de tărie, (…), Viață în vecie, glorii, bucurie, (…), Vis de vitejie, fală și måndrie“. Probabil că dacă și-ar fi aflat haina melodică pe potrivă, acesta ar fi ajuns Imnul național, de stat, întrucåt exprimarea spontană, tandră, însuflețitoare, dar și vitejească, chiar războinică, erau ceea ce se cuvenea unui imn în vremea nașterii națiunilor.
Chipul țării nu e atåt cel real, ci acela al speranței. Prezentul e așezat, vag și firesc, între „trecutu-ți mare“ și „mare viitor“. Vag, se explică de ce: pentru că statul romån era atunci în stare născåndă.
De fapt, România lui Eminescu a fost mereu proiecție de Romånie, căci România clipei nu era România adevărată, adică aceea ce se cădea să fie. România de atunci nu era cåt de cåt închegată, nici întregită. Dragostea de țară era de fapt dragostea pentru trecutul ei dureros, dar glorios și dragostea pentru neamul romånesc. Eminescu iubește „acest popor bun, blånd, omenos, (…) popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri“. „Palatele de gheață“, adică imperiile vecine, marile puteri din jur, pe care generalul de Gaulle le va numi peste vreun secol „monștrii reci ai politicii mondiale“.
Cånd îi ursește țării „fală și måndrie“, poetul se gåndește la ceea ce se cheamă astăzi, în vremea globalizării și integrării (europene sau altfel), brand de țară. În secolul al XIX-lea, brandul de țară se numea fală.
Îi vede Eminescu pe romåni și țara lor ființe și noțiuni perfecte? Nu, el iubește „acest popor“, dar „fără a iubi pe semidocții și superficialitățile sale“. Iubim țara,“așa cum este, așa cum a făcut-o Dumnezeu“, „o iubim sans phrase“. Nețărmurit, dar nu idolatru, nu părtinitor, ci lucid, și „nu cu fraze și cu măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului“. Iar România este și țara lui „ca la noi la nimeni“. Și Eminescu explica: „Proverbul acesta, moștenit din moși strămoși, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzånd orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca și cånd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice“. Haz de necaz, cum se zice în popor. Țara Miticilor lui Caragiale. Căci romånul, cum constată tånărul gazetar de 20 de ani, se arată a fi și inactiv, resemnat, imprevizibil. Adică așa cum îi văzuse, cu cåteva secole în urmă, Dimitrie Cantemir pe moldoveni. Îi vede și neîncrezători în ei înșiși, cum îi descriu contemporanii săi Ion Ghica în „scrisori“ și Hașdeu în articole.
Drept care, „romånii trebuie să joace un rol eminamente activ“, „trebuie ca sufletul acestei națiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fier“. De aici, un îndemn și mai apăsat: „Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – spiritul propriu și caracteristic al poporului, din adåncurile în care doarme – faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei în care ideea romånesc să fie mai mare decåt uman, genial ,frumos, în fine, fiți Romåni, Romåni și iar Romåni“.
Geniul național, idealul romånesc, iată, sintetic exprimat, brandul de țară către care năzuiește Eminescu. Dar la vremea sa, ca și acum, mai mult un patrimoniu de latente.
Suntem „pe muchie de civilizații“ și rostul nostru este de „strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune a statului romån“, se apropia Eminescu, mai precis, de viitor. Acest viitor prefigurat de Eminescu rămåne în privințe esențiale viitor de atins și pentru cei de azi. Corneliu Vlad

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.