Le vedem şi ne lovim de ele peste tot: muieruşti pline de ifose prezente, seară de seară, în „cluburile de fiţe“, piţipoance cu ţåţe siliconate şi buze „tunate“ cu botox sau colagen, la pachet cu craci lungi

Ierarhia „fetiţelor dulci“

Prostituatele „Micului Paris“, căci, despre ele este vorba, erau, la fel ca şi cele din zilele noastre, împărţite în „caste“ profesionale care, şi pe atunci, îşi făceau veacul prin locuri care corespundeau „cotei lor de piaţă“. Cele mai rasate, frecventau de mult uitatele acum restaurante şi cluburi de lux din Bucureştiul interbelic. Pe atunci echivalentul localurilor „de fiţe“ din Dorobanţi funcţiona în „triunghiul de foc“ delimitat de străzile Academiei, Regală (actuala Cåmpineanu) şi Brezoianu. Fără a beneficia de mediatizarea din ziua de azi,  „Sensualele, Cruduţele ori Sexi Brăilencele“ acelor vremuri erau  aproape la fel de celebre, dar sub nume cu mult mai „mustoase“. Iar cåteva amănunte biografice ale vieţii lor tumultuoase au supravieţuit sub forma unor poveşti despre care ne place să credem că au parfumul „Micului Paris“. Într-o lucrare dedicată Bucureştiului de altă dată, istoricul Adrian Majuru aminteşte, citånd lucrări memorialistice, cîteva dintre aceste nume - reclamă, unele obişnuite, altele de-a dreptul exotice. Dacă „Lina Magazia“, „Lili Gheorghiadis“, „Maria Studenta“ sau „Angela Marioţeanu“ par aproape normale pentru nişte, hai să le spunem „profesioniste ale plăcerii“, acum habar nu avem ce ştiau să facă şi la ce nivel de performanţă puteau să ajungă „fetiţele dulci“ cărora li se spunea  „Foamea Neagră“, sau „Lulu“ cea pe care „cunoscătorii“ o alintau „CurDeFier“ O celebritate a acelor vremuri era „Napoleon“. Dacă vă închipuiţi că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori vreun travestit, vă înşelaţi amarnic. „Napoleon“ era o roşcată superbă, şcolită prin străinătate, stilată şi deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o creştea singură. Era, foarte căutată, avea „clienţi“ din lumea bună iar „afacerile“ îi mergeau atåt de bine încåt îşi permitea să-şi cazeze copila, cu tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase imobile din Bucureştiul acelor vremuri, cel care s-a prăbuşit la cutremurul din noiembrie 1940. Altă celebritate a perioadei interbelice era „Mimi Moft“. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost  căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul  a avut bunul simţ să moară la timpul cuvenit şi să lase în urma lui o moştenire îndeajuns de consistentă încåt „Mimişor“ să nu mai fie obligată să „facă piaţa“ decît din propria ei plăcere. Aşadar, în ciuda acestor nume, hai să le zicem exotice, acestea erau  curve de lux, frecventate de bărbaţii elitei bucureştene. Alte „fetiţe“ pe cît de „dulci“ pe atît de „piperate“ îşi făceau veacul prin Moulin Rouge, Chat Noir şi Alhambra, celebrele cabarete ale „Micului Paris“. Ori prin restaurantele selecte ale luxoaselor hoteluri Lido, Boulevard, Continental, Hotel de France sau Ambasador. Dar asta nu era tot. Bucureştiul interbelic era o societate democratică în care nimeni nu era exclus. Pentru clienţii ceva mai subţiri la portofele existau aşa zisele bordeluri populare, båntuite de alte profesioniste ale sexului pe bani. Poate că pe tinerii de azi „Crucea de Piatră“ i-ar putea trimite cu mintea spre cine ştie ce lăcaş bisericesc. Nimic mai departe de adevăr. Sub acest nume se ascundea o întreagă lume a negustorilor de plăceri, o lume a felinarelor roşii care funcţionat, cåndva, cu toate motoarele în plin, pe Calea Dudeşti.

Azi, la fel ca pe vremea „Micului Paris“

Acum în zilele noastre, statisticile oficiale spun că doar în Bucureşti „activează“ în jur de 12.000 de prostituate. Iar aceste „fetiţe“ sunt doar cele care, în lipsa legalizării „profesiunii“, sunt considerate de-a dreptul „penale“. Motiv pentru care sunt ţintele preferate ale raziilor periodice ale Poliţiei. Iar autorităţile ne anunţă, aproape zilnic, „destructurarea“ unor reţele de prostituţie şi arestarea a tot soiul de proxeneţi care cåştigă bani grei de pe urma „fetelor“. Există chiar şi bordeluri ilegale care, în marea lor majoritate sunt doar nişte „hogeacuri“ sordide, populate cu veritabile „bombe biologice“. Aşadar 12.000 într-un oraş modern, în care se înghesuie aproape trei milioane de suflete. E mult, e puţin? Depinde din care unghi priveşti acest fenomen care, indiferent dacă este legalizat sau nu, există dintotdeauna. Documentele din arhive spun că în anul 1875, Poliţia vremii „inventariase“ în Bucureşti, 243 de prostituate. În 1898 , numărul lor crescuse la 354. Iar asta se întîmpla pe vremea cînd ele nu deveniseră încă „fetiţele dulci“ din şansonetele autohtone. Era sfårşitul secolului XlX, cînd prostituatelor „cu ştaif“ li se spunea „chiramele“ iar  „rutieristele“ obişnuite erau numite, neaoş „curvele podărese“. De ce podărese? Pentru că înainte apariţiei trotuarelor moderne, bulevardele erau pavate cu bårne de lemn şi se numeau „Poduri“, de la „Podul Mogoşoaiei“ - actuala „Calea Victoriei“ la „Podul Calicilor“, Calea Rahovei de astăzi. Oricum ar fi fost numite, în jurul anului 1930, numărul prostituatelor se apropia de patru mii. Într-un raport al Brigăzii de Moravuri din Prefectura Poliţiei Capitalei, în 1938 existau „2.212 curve înregistrate oficial, plus alte 1.050 clandestine“. Iar după vizita medicală a ieşit la iveală că 944 dintre „oficiale“ şi 630 dintre „clandestine“ erau infectate cu diverse „boli lumeşti“ adică acelea pe care, acum, le numim „cu transmisie sexuală“ Ce se întîmplă azi, cînd toate „prostituatele“ sunt „ilegaliste“, iar repertoriul afecţiunilor cu transmisie venerică s-a îmbogăţit cu maladii cumplite aduse de pe alte meleaguri? Nu se ştie pentru că, în lipsa unui cadru legal nu există nici o posibilitate de a ţine „fenomenul“ sub control.

Veacuri de prostituţie

După cum deja am spus, prostituţia a funcţionat, cândva, în mod legal şi la lumina zilei sub un atent control, atît medical cît şi fiscal. Şi, contrar propagandei comuniste, continuată cu înverşunare de ipocrizia post-decembrisă, cei care au apucat vremurile trecute afirmă că „afacerea“ era, de obicei curată. Şi, cu siguranţă, mult mai bine protejată din punct de vedere patologic decît este azi. Înţepenite ipocrizia unor false pudori „i a unei moralităţi care nu a existat niciodată cu adevărat, politicienii zilelor noastre refuză cu obstinaşie să legitimeze un fenomen social care există, cu sau fără voia lor. Cîndva, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Prin anul 1853, a fost promulgată „Legea de îndreptare a prostituţiei“ iar în  1895, a intrat în vigoare „Călăuza agentului comunal“, act normativ care includea, printre altele, şi un capitol dedicat „privegherii prostitutiei“. Acestea au fost legi fundamentale care au fost completate, periodic, cu tot felul de amendamente specifice împreună cu care au rămas în vigoare pînă în 1949, anul în care  comuniştii au desfiinţat bordelurile. Contrar situaţiei din zilele noastre, cînd reţelele ilegale de prostituţie sunt conduse mai ales de de bărbaţi, legea de la 1853 stabilea că doar femeile puteau fi patroane de bordel. Şi aşa a rămas pînă în 1949. Acum sună ciudat, dar „femeile pezevenghi“, cele care, după 1900, vor fi numite generic „Tanti“ erau cu adevărat şefele, cele care răspundeau în faţa autorităţilor pentru „angajatele“ care încălcau legea. Tot în sec. XlX s-a instituit şi obligaţia fiecărei „fetiţe“ de a-şi ţine la zi „condicuţa“, zisă şi „Livrezon“. Era un carnet special în care se menţionau atît controalele medicale cît şi numărul exact al clienţilor. Vizita medicală se făcea săptămînal şi era obligatorie. Sustragerea repetată de la control se pedepsea drastic, ajungîndu-se chiar şi la deportarea contravenientei. La fel de importantă era şi evidenţierea numărului de clienţi al fiecărei „angajate“ căci pornind de la această informaţie se stabilea cuantumul impozitul pe care „Tanti“ îl avea de achitat la bugetul statului. Iată că, pe atunci, şi cel puţin în acest domeniu, nu prea avea cum să existe  evaziune fiscală.  În ceea ce priveşte „tarifele“ acestea variau atît în raport cu cota de piaţă a „fetei“ cât şi cu grosimea portofelului din buzunarul clientului. S-a vorbit foarte mult despre aventurile erotice ale regelui Carol al ll-lea. Foarte selectiv, Majestatea sa îşi alegea favoritele de o noapte dintre „fetele“ elitiste de pe Bd. Brezoianu. Dar, ceea ce se ştie mai puţin este că, după „prestaţie“, norocoasele care ajungeau în ilustrul pat,  primeau doar o sută de lei. Se pare că aste se întîmpla aşa pentru  că monarhul se prevala de o veche cutumă nescrisă, care spunea că orice cap încoronat avea dreptul să plătească asemenea „servicii“ în cea mai mică monedă aflată în circulaţie. Oricum, asta nu prea conta: onoarea de a fi fost clientă regală îi creştea „fetei“ renumele dar şi „cota“ de piaţă. Un ultim detaliu „organizatoric“: deşi, legal, nu aveau voie să conducă bordeluri, bărbaţii, soţi sau amanţi ai „patroanelor“, aveau totuşi, un rol foarte important în bunul mers al „afacerii“. În general, ei veneau rar în stabiliment şi nu se băgau în culise. Iar legătura „de suflet“ cu patroana le interzicea orice posibilă aventură cu vreuna dintre angajate. De obicei li se spunea „Nenea“ şi ei erau „interfaţa cu autorităţile oficiale şi cu inspectorii sanitari. Ultimul „Nene“ din Crucea de Piatră, soţul ultimei „Tanti“, a fost Ion Căcat, numele lui adevărat, pe care nu a vrut săşi-l schimbe niciodată.† Era un bărbat deosebit de elegant, un fel de „dandy“ boem, care avea masă rezervată, în fiecare seară, la Capşa. În 1949, cînd comuniştii au desfiintat „Crucea de Piatră“ lui i-a fost naţionalizată întreaga avere. A fost arestat si, ulterior, i s-a pierdut urma şi nimeni nu a mai aflat nimic despre el. Nici un bordel nu putea funcţiona fără oameni de încredere, de la „combinatorii“ care atrăgeau clienţii, pînă la gangstrii mărunţi, de cartier, care le protejau pe „fete“. Acum, în lipsa unui cadru legalizat, prostituţia este coordonată de  rechinii lumii interlope, organizaţi în reţele specializate. În ultimii ani s-a tot vorbit mult, dar degeaba, despre clanurile Clămparu, Onică sau Boştoacă. Neputincioasă, Poliţia se mulţumeşte să adune periodic doar „peşti“ mărunţi şi cîteva „fetiţe“ ofilite care, după doar cîteva ceasuri, se întorc iarăşi pe stradă la „produs“.

Fii primul care comenteaza acest articol

Scrie un comentariu

Nume:
Titlu:
Commentariu:
Cod de securitate:*