Intrat într-o adâncă stare de letargie politică, din care nu mai scoate capul decât atunci când vreun ziarist curios îi așează un microfon în fața gurii, Ion Iliescu s-a trezit dându-și cu părerea despre situația dramatică din Ucraina. ?ê?£i a făcut-o exact așa cum știe el, de o viață întreagă: ca un bătrân bolșevic obișnuit să întoarcă adevărul pe dos și să-l interpreteze după cum îi pică lui cel mai bine. Rupt de realitatea din țara vecină, unde s-au înregistrat, deja, 26 de morți și câteva sute de răniți, Ion Iliescu a definit dramaticele evenimente care zguduie țara vecină drept „răzmerița” din Ucraina. După care, exact precum chelul din poveste, care-și pune mâna în cap, Iliescu s-a trezit vorbind, de-a valma, despre vara anului 1990, despre „Piața Universității” și despre „venirea minerilor” care au devastat Bucureștiul în urmă cu aproape un sfert de secol. ?ê?£i a făcut-o precum un bunic depășit de evenimente care le povestește unor nepoți niște basme pe care-și închipuie că ei le înghit pe nemestecate. Ei bine, nu-i deloc așa: pentru foarte mulți bucureșteni, Piața Universității și atrocitățile comise de „ortacii” chemați exact de Ion Iliescu și de cioflingarii adunați în jurul lui sub acoperișul șandramalei „democratice” numite, pe atunci, FSN. Rupt complet de realitate, iată cam ce a înțeles Ion Iliescu despre ceea ce se petrece acum în Ucraina: „O asemenea răzmeriță stopează eforturile de comunicare și dialog. E o țară mare, cu probleme pe care le-am avut și încă le mai avem și noi. Factorul politic e slab, lipsa dialogului politic cu toate componentele socio-politice. Noi am trecut prin asemenea timpuri, dar am trecut peste ele. Viata politica era mult mai animată la noi. Erau vreo 300 de partide la începutul anilor '90”. Tataie, erau peste trei sute de partide pentru că exact așa ai vrut matale, care ai pus la cale o Lege specială prin care un partid se putea înființa și activa dacă era în stare să adune la un loc 251 de membri. Asta ai vrut, asta ai avut: partide de buzunar pe care, în marea lor majoritate, le-ai dirijat exact după cum ai vrut. Dar hai să trecem peste acea bășcălie penibilă pe care voi, „feseniștii de bine” ne-ați oferit-o pe post de pluri-partidism și democrație. După care, același Ion Iliescu ne îndeamnă nostalgic: „Amintiți-vă de CPUN, care a creat un cadru organizat de dezbatere, a fost un moment care a adunat toate tendințele, era un forum în care oamenii puteau să se exprime. A fost un asemenea climat și dialog, precum și componente de înțelepciune din partea tuturor partidelor. Asta ar fi important și pentru Ucraina”. A fost pe dracu: ai uitat cum te văicăreai că-ți vâră Corneliu Coposu „sula în coaste”? Pe de altă parte, ce ar fi „important și pentru Ucraina”? Niște hoarde de proletari care să umble pe străzi urlând bezmetic „Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim”. Ce-i drept, nu știm cum ar suna asta în limba ucraineană, și nici dacă Ianukovici ar crea o rimă la fel de cacofonică precum cea care te preamărea pe matale în urmă cu un sfert de secol. De fapt, asta nici nu prea contează.
Ianukovici, o copie tardivă a lui Iliescu
În continuarea acestei declarații-program oferită jurnaliștilor de la ziare.com., Ion Ilici Iliescu susține că în lipsa unui asemenea dialog, protestele din Piața Universității din '90 sau venirea minerilor ar fi putut aduce haos în România: „Vă amintiți ce atmosferă era. Piața Universității risca să se transforme într-un ferment al unei mișcări anarhice…” Ei bine, nu! La fel ca și la Kiev, în Piața Universității, cei pe care tu i-ai numit „Golani” au instaurat acolo prima „Zonă liberă de neocomunism”. Iar ție, comunist cu ștate vechi de „activitate”, la fel ca și lui Ianucovici, exact asta nu ți-a convenit. După care, bătrâna codoașă comunistă face referire la hoardele de „ortaci” ca la un fenomen al naturii care s-a produs de la sine, exact ca atunci când ploua sau ninge viscolit: „…am avut venirea minerilor veniți să protesteze împotriva promotorilor Pieței Universității. Noi am ales calea dialogului. După alegeri am avut câteva momente fierbinți de asemenea.” Bine că atunci am avut parte de „venirea minerilor veniți”. Dar să vorbești astfel despre „venirea veniților” este una și aceeași minciună ordinară pe care Iliescu ne-o servește de aproape un sfert de secol. Realitatea este că Iliescu este ultimul om care ar avea dreptul să vorbească despre această pretinsă similitudine între Piața Universității și Piața Independenței din Kiev. Iar asta dintr-un simplu motiv: exact ceea ce face acum președintele ucrainean în țara lui, a făcut și el însuși aici, în București, la Mineriada din 13-15 iunie 1990. De fapt, atunci Ion Ilici Iliescu a fost un alt fel de „Ianukovici” care, exact cum se întâmplă acum în țara vecină, și-a asmuțit forțele de represiune asupra propriului popor.
„Al nostru” a fost mai odios decât „al lor”
Adevărul este că dacă stăm să judecăm drept, Iliescu „al nostru” a fost cu mult mai odios decât Ianukovici-ul lor. Istoria reală, pe care am descoperit-o în timp, pas cu pas și cu mare greutate, ne-a făcut să aflăm modul în care atunci, în vara anului 1990, a existat un „Plan de Acțiune pentru eliberarea Pieței Universității“. Mult mai târziu, ajuns pe mâna justiției, generalul Mihai Chițac, a declarat că acel „Plan de Acțiune” a fost „întocmit pe baza Ordinului verbal al Președintelui ales al României, dl. Ion Iliescu, dat în ședința din 11.06.90, ora 16:00, și aprobat verbal de Prim-ministrul Guvernului Provizoriu, dl. Petre Roman, în ședința din 12.06.90, ora 12:00“. Apoi, cu o seară înainte de a interveni cu forța în Piața Universității, același Chițac i-a liniștit pe șefii lui politici cărora le-a și explicat: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf din ceea ce se poate face praf”. Ulterior, în cursul după-amiezii de 13 iunie 1990 a avut loc cea mai odioasă acțiune a forțelor de represiune FSN-iste: Poliția și-a incendiat propriile autobuze, fapt care, aruncat în cârca manifestanților, le-a oferit lui Iliescu și alor lui o justificare pentru brutala intervenție care a urmat. Probabil că și ucrainienii de azi au și el vreun „Chițac” al lor dar, din imaginile prezentate pe micile ecrane nu rezultă că, oricât de dur s-ar comporta ele, forțele de ordine ucrainene și-au incendiat propriile mașini. În plus, nu l-am auzit pe Ianukovici ieșind la televiziune cum a făcut cândva Ion Iliescu și smiorcăindu-se ca acesta: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. Habar nu avem dacă autoritățile ucrainene nu vor recurge și ele la „minerii” lor, pe care-i vor asmuți asupra protestatarilor. Dar noi, aici acasă, nu avem cum să-l uităm pe „Ianukovici”-ul nostru care le-a mulțumit „ortacilor” ce devastaseră Capitala: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. ?ê?£i de astă dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile.” Pașă, în acest moment, autoritățile de la Kiev, recunosc moartea a 25 de oameni, atât protestatari cât și din rândul forțelor de ordine. În urmă cu 24 de ani, autoritățile românești au recunoscut că la Mineriada din 13-15 iunie 1990, ar fi murit patru oameni. Mărturii și probe adunate de societatea civilă și de participanții la acele evenimente vorbesc despre circa 160 de morți, victime anonime pe care nimeni nu și le-a asumat vreodată în mod oficial. În acești 24 de ani trecuți de atunci, justiția s-a tot prefăcut că are de gând să ancheteze „dosarele Mineriadelor” în care Ion Iliescu ar fi urmat să aibă un loc „rezervat” în calitatea sa de principal instigator. Din păcate, „nu a fost să fie!”. De atunci și până acum nimeni nu l-a luat, cu adevărat la întrebări. Motiv pentru care el își permite, acum, să ne spună tot soiul de povești. Habar nu avem cum se va încheia tragedia ucraineană. Dar un lucru pare a fi deja cert: „Ianukovici”-ul nostru, cel de acum 24 de ani, a fost cel puțin la fel de odios ca actualul lider de la Kiev. La fel de odios, dar cu mult mai tupeist.
Vasile Surcel
