În ultimul timp este pus în discuție creștinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creștini fervenți ("practicanți"), iubitori ai lui Eminescu și informați. "Eminescu și creștinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creștin-ortodoxă a vieții și operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creștin (deși va fi avut în comun cu creștinismul – în resorturile intime ale personalității sale – acuitatea metafizică, intuiția organicului, reverența față de tradiție sau vocația mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, așa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernității) poate să-și asume sau nu, într-o măsură sau alta, creștinismul – aceasta stă în "căderea" și-n "libertatea" lui noetică și creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeți, atât cât suntem omenește îndreptățiți să-i judecăm. Orice altă judecată aparține lui Dumnezeu și transcende istoria."
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia și ziaristica lui Eminescu, și adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, așa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte și de surse autorizate, nu pe bază de lozinci și "urechisme", cum înțeleg unii să discute la noi."
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aș intra în discuție. Dânsul spune, de pildă, așa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educația religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviință, dar un suflet religios nu era."
De unde această informație?!
Înapoi la surse
Autorul vorbește, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puțin în această privință, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "…obijnuia să-și invite rudele și prietenii la Ipotești, unde-i primea și ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paști ori la sf. Gheorghe, când își sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât și mama poetului erau religioși, nu lipseau duminica și în zi de sărbătoare de la biserică și se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deține informația de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor și al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focșăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicația: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipotești rudele și prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu își zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").
Mai pot adăuga nu doar ce știe toată lumea, și anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuța lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești, prin 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. și locuința din Botoșani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în București, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ștampila poștei din 4 iulie 1881), unde și Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuință din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuiește în apropierea unor lăcașuri de cult, sau chiar în incinta lor.
"Credința zugrăvește icoanele 'n biserici…"
Mi se pare interesantă (și relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spațiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfățișează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcție mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie și bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin și obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlții care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creștinism la Eminescu? Prin această construcție din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreți, iconostas / Abia conture triste și umbre au rămas."
Urmează afirmația devenită proverbială: "Credința zugrăvește icoanele 'n biserici" – și textul continuă: "și 'n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici, / Dar de-ale vieții valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste și umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răgușit, tomnatic, vrăjește trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu, / Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu…"
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunțată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme – și construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" – iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără grație: " Mama" – Raluca, fata stolnicului Jurașcu – "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân șal Ipoteștilor – n. n.ț Teodor Murguleț, o bisericuță fără turlă, cu clopotnița de lemn", fel mărunt de a intra în tradiția ctitoriilor boierești. Raluca avea și vreo șase frați sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea și nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influență religioasă. Nici unul dintre aceștia, deși mai toți au umblat pe la școli, n-a fost îndrumat și nici nu s-a orientat singur spre cariera preoțească sau spre monahism, deși ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstirești (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informația).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, și pe la 1933, Ipoteștii fiind dincoace de granița de la Ițcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuți, la școală, Mihai Eminescu a avut nevoie de pașaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citește totul cu o reavoință deloc creștinească, și nici măcar nu-și dă osteneala s-o disimuleze) – dar raționamentul final este de tot hilar.
Pr. Nae Georgescu
(va urma)
