Țigani sau romi?
Cuvîntul rom e de origine țigănească. În limba țigănească înseamnă "om, persoană".
Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada interbelică au existat organizații și publicații care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradițional, țigan). Motivația de atunci era foarte similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidența conotațiilor peiorative ale cuvîntului țigan. Nu cred că e o soluție deșteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităților, nu a cuvîntului care le denumește. Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuți în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci "daci" sau "vlahi"?!
În ceea ce ne privește, ca națiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internațional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice și de etimologie. Ei fac o asociere firească (și justă!) între terminația -ia / -(an)ia și țara (= națiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = "țara briților, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania = "țara maurilor", deci România = rom + ania = "țara romilor". E incorect. Se creează o falsă direcționare. După cum incorectă a fost acceptarea, din același motiv, a schimbării prescurtării pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul la ROMa, la romanitate, la latinitate – noi suntem o parte din ceea ce se numește "Romania", adică teritoriul impregnat de civilizația și limba Romei Antice), în ROU (din franțuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugerează nimic necunoscătorului și care naște întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt românesc să se realizeze din… franceză?
Nu poți interzice existența unui cuvînt prin lege. Dar poți emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu "filtrarea" folosirii abuzive a cuvintelor academic sau național, în sensul că în documentele românești oficiale (inclusiv manuale școlare etc.), termenul de utilizat să fie țigan, fără nicio nuanță depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem nemților/germanilor nemți/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ș.a.m.d. Zeci de cărți referitoare la această etnie, de la Cantemir și Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul țigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Țiganii – între ignorare si îngrijorare (Elena și C. Zamfir, 1993), Istoria țiganilor (L. Cherata, 1994), Țiganii în istoria României (V. Achim, 1998).
În aceeași direcție, ar trebui militat pentru eliminarea senzației de "incorectitudine politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural țigan, se corijează repede: "pardon, rom!". Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunității țigănești (sau/și, de ce să n-o spunem: problemele create de mulți din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situația la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educație îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii.
Religia în școală
Religia e o componentă de anvergură a universului spiritual al omului, deci e de neconceput absența ei din spațiul formator care e școala. O imensă parte din cultura umanității (literară, filosofică, muzicală, grafică: pictură/sculptură), din toate epocile, e întemeiată pe relația dintre om și Transcendență. Nenumărate cărți, simfonii, tablouri, statui, de azi sau de ieri, conțin direct sau indirect trimiteri la zona Sacrului (personaje, locuri, spuse, acțiuni). Un tînăr care iese din liceu fără a avea habar cine e Iov sau Moise, Ioan Botezătorul sau Maria Magdalena, ce semnifică Iona sau Abel și Cain, Mahomet sau Buddha, Tao sau Allah – nu e decît un (neo)barbar, un om incomplet, o ființă străină de o vibrație care fascinează de mii de ani sufletul omenesc.
Eu văd locul religiei în școala românească pe două paliere: unul al informării echidistante, exhaustive (desigur, sumar, și de-a lungul anilor) și celălalt, al educației religioase propriu-zise.
Pentru primul palier, consider că e absolut necesară o materie obligatorie numită Religiile lumii, în care să fie prezentate, cu imparțialitate științifică, cele cîteva mari religii ale omenirii de azi, sub toate aspectele. Vor fi expuse (treptat, în diverși ani de studiu) miturile fondatoare ale acelor religii, personajele esențiale, istoria pe scurt, practici, rituri, sărbători, simboluri, clădiri/monumente semnificative, mari personalități etc. Elevul va avea, astfel, un tablou al diversității credințelor religioase și va fi ferit de dogmatism. Va ști, putem spune, pe ce lume trăiește.
Pentru celălalt palier, e de dorit existența unor ore opționale (pînă la 14 ani, pe baza deciziei părinților; după 14 ani, pe decizia elevului) de Educație religioasă (catehizare), departajate (conform opțiunilor existente) pe culte/confesiuni: ortodoxă, catolică, adventistă, baptistă, protestantă, luterană, mozaică, islamică etc.
Pe cei dornici să afle care e situația învățămîntului religios în celelalte țări ale Europei, îi îndrum pe saitul meu, unde vor gasi un tabel (www.pruteanu.ro/9ultima/religie-in-scoala.htm), pe care spațiul mă împiedică să-l reproduc aici.
