CNSAS
Sunt întrebat ce cred despre tărășenia cu CNSAS. Atitudinea mea pleacă de la poziția de fond față de acea instituție. Consider că trebuie făcută publică și incriminată colaborarea cu Securitatea regimului Ceaușescu numai în cazul în care există victime și dovezi că, în urma acelei colaborări, s-au produs daune de orice natură, inclusiv morală, ori au fost încălcate drepturi conform legilor în vigoare atunci. Altminteri, e un abuz fariseic: orice stat are servicii secrete, orice servicii secrete lucrează cu informatori. Ce facem? Îi incriminăm și pe colaboratorii Siguranței interbelice sau pe cei ai SRI-ului de azi?!
Ca să nu mai pomenesc că, dacă s-a săvîrșit ceva rău, ilegal, primul care trebuie "demascat" și blamat este coordonatorul, diriguitorul, ofițerul nelegiuit, nu cea mai măruntă piesă a mecanismului, colaboratorul. Un ștab dă un ordin injust, dar noi batjocorim pălmașul?!
Iar dacă a existat ceva rău, lucrurile trebuie finalizate printr-un proces penal și o sancțiune. Altminteri e doar bîrfă neagră.
Întrucît CNSAS nu a procedat așa, eu am fost nemulțumit de activitatea sa, bazată pe interese și adversități politice și pe tam-tam nerelevant/incorect (dar suficient pentru a face atmosferă proastă în jurul unui om – v. cazul Cezar Ivănescu).
Unii vor să știe dacă sunt "de partea Curții Constituționale sau a societății civile". Atrag din nou atenția că e vorba doar de o parte, cea de dreapta, a societății civile. Și eu fac parte din societatea civilă, deci sunt de partea… unei alte părți a societății civile.
Manele
Manelele de azi aparțin subculturii, (in)culturii triviale, de mahala, de golănie, de derbedeism siroposo-lubric. Ele coboară nepermis de jos ideea de "muzică" și alterează profund gustul tinerelor generații. Cei care le prizează cu "plăcere", cu "vibrație", cu "voluptate" (nu cu oroare sau cu stupefacție) nu pot fi, în fondul lor, decît niște subdezvoltați spiritual, orice ar mima la suprafață. După opinia mea (v. și www.pruteanu.ro/8forum/forum.php, subiectul cu pricina), a asculta manele e degradant ca și a te scobi în nas cu degetul pînă la cot. Nenorocirea e că mijloace puternice de informare în masă (deci de influențare în masă, deci de formare în masă) difuzează = legitimează asemenea gunoaie nocive. De aici începe crima-în-masă împotriva spiritului. Ca o televiziune să distribuie în sute de mii de cămine așa ceva, e o netrebnicie, un cinism care are ca efect, pe termen relativ scurt, îndobitocirea, mitocanizarea, grobianizarea progresivă a nației române.
Are și n-are drept de veto
Nu încetez să mă minunez de fierdelemnul și caraghioslîcul introduse de recenta hotărîre a Curții Constituționale apropo de prerogativele președintelui.
În decizia din 2007 (Cioroianu), Curtea spunea:
(1) "În exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) din Constituție, președintele României nu are un drept de veto, dar poate cere primului-ministru să renunțe la propunerea sa, atunci cînd constată că persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului".
În decizia din 2008 (Nicolai), Curtea spune:
(2) "În exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României poate refuza, o singură dată, motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcția vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o altă persoană".
"Veto" e o noțiune absolută, fără nuanțe. Prin veto, voința mea împiedică voința cealaltă să se înfăptuiască. Indiferent dacă îmi "motivez" vetoul sau nu. Dacă președintele NU are drept de veto, înseamnă ca el NU poate bloca o propunere a prim-ministrului. Decizia (1) spunea că poate doar "cere", dar nu arăta în niciun fel că prim-ministrul ar fi și obligat să respecte cererea. Ar fi fost și absurd, pentru că un guvern e o echipă, și premierul și-o face cum crede de cuviință, răspunzînd pentru eșecuri. Și chiar și numai acea "cerere" era limitată la constatarea unor neconcordanțe cu condițiile legale, atît.
Totuși, absurdul pogoară odată cu decizia (2). Deși președintele NU ARE drept de veto, el, straniu,… poate refuza o dată, iar premierul este "obligat" să se supună (deci nu mai e șeful Guvernului). Asta înseamnă, în românește, că președintele ARE acum drept de veto, o dată – de unde în 2007 nu avea deloc. Iar cuvîntul "motivat" e hilar de-a binelea. Cine verifică dacă e "motivat" sau nu? Președintele poate spune "refuz propunerea pentru că respectivul nu e corespunzător și nu are calitățile necesare" și se cheamă că a "motivat"…
Asemenea contradicții monstruoase duc viața politică a României în anomie și arbitrariu deplin.
